Mircea Rusnac – Opoziţia împotriva comunizării României (ianuarie 1946 – noiembrie 1947)

ROMÂNIA SUB OCUPAŢIE MILITARĂ SOVIETICĂ

Vecinătatea Uniunii Sovietice a reprezentat timp de decenii cel mai mare pericol la adresa existenţei unui stat român independent, unitar şi democratic. Impunerea comunismului în Rusia a stârnit la noi o explicabilă îngrijorare. Ea nu se datora atât unui pericol intern de instaurare a comunismului, România fiind o ţară preponderent agrară, ci agresivităţii constante a vecinului răsăritean. Nerecunoaşterea de către sovietici a unirii Basarabiei cu România, confiscarea tezaurului depozitat la Moscova, actele de forţă de la frontieră şi intensificarea activităţii de spionaj, evidentă încă din 1924, nu făceau decât să confirme supoziţiile oamenilor politici români asupra adevăratelor intenţii ale Uniunii Sovietice: impunerea dominaţiei comuniste asupra României!

Dictatorul sovietic Stalin, în tradiţia perfectă a internaţionalismului comunist, dăduse glas de altfel intenţiilor echipei sale de foarte multă vreme. Iată spre exemplu un pasaj dintr-un discurs al său rostit în 1922, la congresul al X-lea al Sovietelor: “Să sperăm, tovarăşi, că prin instituirea republicii noastre unionale vom crea un bastion puternic împotriva capitalismului internaţional şi că noul stat unional va însemna un nou pas hotărât pe drumul unirii oamenilor muncii din lumea întreagă într-o Republică Sovietică Socialistă Mondială.” (1) Şi întreaga politică a comunismului acelei perioade n-a deviat cu niciun pas de la această cale.

Momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial îi apărea lui Stalin ca optim pentru punerea în aplicare a planurilor sale. Preocupat de ascuţirea contradicţiilor dintre cele două grupări ale “lagărului imperialist” (ţările fascise şi democraţiile occidentale) în scopul măcinării reciproce a forţelor şi a unei intervenţii finale sovietice, el nu şovăi niciun moment în a încheia cu Hitler pactul de neagresiune, care îi rezerva întinse teritorii şi garanta izbucnirea războiului între cele două tabere amintite. Prin invazia germană în U.R.S.S. din 1941 se părea că pericolul comunist va fi în sfârşit îndepărtat. Dar eroismul popoarelor sovietice şi ajutorul occidental au salvat puterea comunistă, care în urma zdrobirii nazismului se revărsa ca un puhoi asupra unei jumătăţi a Europei.

Deja în septembrie 1943, preşedintele Roosevelt putea să anunţe: “După război, Rusia va ocupa o poziţie predominantă în Europa. După prăbuşirea Germaniei nu va exista în Europa nicio putere capabilă să înfrunte uriaşa putere militară a Rusiei (…). Trebuie să tragem concluziile ce se impun din aceste reflecţii. Având în vedere că Rusia constituie factorul decisiv în război, trebuie să obţină întregul ajutor pe care-l doreşte şi trebuie să facem totul pentru a-i câştiga prietenia.” (2) Aceasta era expresia politicii de concesii inadmisibile a occidentalilor faţă de Uniunea Sovietică a lui Stalin, care nu a scăpat prilejul oferit şi a trecut la comunizarea Europei răsăritene. Acordul Stalin-Churchill din octombrie 1944 şi înţelegerile de la Ialta au pecetluit soarta popoarelor din această regiune. Deja la 10 ianuarie 1945, ambasadorul Harriman îi scria lui Roosevelt: “Calmul relativ al acţiunilor militare pe Frontul de Est a dat Uniunii Sovietice posibilitatea de a-şi urmări obiectivele politice în teritoriile eliberate (…), ceea ce permite cunoaşterea adevăratei naturi a scopurilor urmărite (…). Sovieticii folosesc cele mai variate mijloace pentru a asigura crearea de regimuri care menţin în ochii străinilor aspectul independenţei şi al largului sprijin al populaţiilor, fiind în realitate tributare grupurilor care acceptă toate propunerile provenind de la Kremlin. Aceste mijloace sunt trupele de ocupaţie, poliţia secretă, partidele comuniste locale, sindicatele, organizaţiile de stânga simpatizante, comunităţile culturale mobilizate în acest sens şi presiunea economică. Tacticile sunt diverse, alese în funcţie de amploarea şi forţa rezistenţei. Nu se face nicio deosebire între ţări eliberate şi foste ţări inamice ocupate.” (3) La rândul său, Stalin îi putea declara fără reţinere lui Tito în aprilie 1945: “În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.” (4)

Totuşi, deşi, după cum s-a văzut, dorea o dominaţie mondială a comunismului, Stalin s-a văzut nevoit să amâne realizarea integrală a acestui obiectiv. El s-a mulţumit pentru U.R.S.S. cu păstrarea teritoriilor anexate în urma pactului Molotov-Ribbentrop, eventual cu unele modificări, şi cu impunerea în ţările ocupate de Armata Roşie a unor regimuri comuniste similare celui din Uniunea Sovietică şi complet aservite acesteia, în spiritul fostei Internaţionale a III-a (Komintern). În privinţa graniţelor postbelice ale Uniunii Sovietice propriu-zise, se pare chiar că Stalin emitea opiniile cele mai moderate în raport cu anturajul său. Spre exemplu, Molotov considera că frontiera naturală a Uniunii Sovietice o constituiau Carpaţii, iar Vâşinski pretindea chiar ca U.R.S.S. să aibă graniţă cu Italia la Trieste. În acest sens, iată ce îi spunea Stalin lui de Gaulle la 2 decembrie 1944: “Există la noi oameni care consideră că Munţii Carpaţi şi Transilvania sunt frontierele naturale ale Rusiei. Totuşi, este foarte greu să transferi frontiera în Transilvania sau la Carpaţi. Noi nu insistăm asupra acestei chestiuni, căci nu frontierele sunt acelea care rezolvă problema, ci o armată bună şi un comandant bun.” (5)

România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi o treime din Germania erau condamnate la comunism. State tinere, fără putere de decizie în relaţiile internaţionale, frământate de tensiuni şi contradicţii, aflate în perioada interbelică la cheremul dictaturilor de dreapta, ele cunoscuseră totuşi o sensibilă dezvoltare în acest interval. Faţă de situaţia catastrofală a popoarelor U.R.S.S., situaţia lor era mult mai avantajoasă. Intrând în oraşe ca Bucureştiul sau Budapesta, soldaţilor sovietici li se părea că păşesc în altă lume. Situaţia geopolitică şi vicisitudinile istoriei împiedicaseră aceste ţări să atingă nivelul economic şi politic al Occidentului. Dar ele erau totuşi ţări europene şi progresele înregistrate în anii interbelici erau încurajatoare. Însă deodată aceste state s-au pomenit abandonate unui nou destin, de o cruzime fără precedent, care le împiedica brutal dezvoltarea. Unica preocupare a regimurilor comuniste est-europene va fi distrugerea tuturor tendinţelor de progres, a specificului naţional şi a oricărei influenţe a civilizaţiei europene. Regimuri despotico-asiatice copiind modelul stalinist vor instaura domnia crimei, a teroarei, a înfometării şi a distrugerii.

Semnarea armistiţiului puterilor cu România la 12 septembrie 1944 nu reprezenta decât primul pas în instaurarea dominaţiei sovietice. Brutalitatea fără seamăn a acestui veritabil dictat economic şi politic a uimit pe mulţi politicieni occidentali. Între ei şi Harriman, care de altfel era unul dintre partizanii politicii de cedare în faţa pretenţiilor U.R.S.S. El prevedea că de acum înainte sovieticii vor dispune de “un control nelimitat asupra vieţii economice a României” şi “puterea poliţienească pe durata perioadei de armistiţiu.” (6) Guverne-marionetă sovietice urmau a fi aduse la putere în toată Europa răsăriteană. “Un guvern liber ales în oricare din aceste ţări va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu pot admite”, (7) îi declara fără înconjur Stalin lui Truman la Potsdam în iulie 1945. De aceea el a dat un larg concurs partidelor comuniste locale în vederea acaparării puterii. Miniştrii comunişti, din ce în ce mai numeroşi, pregăteau lovitura de graţie. Toate vestigiile democraţiei (Constituţia, parlamentarismul, monarhia) trebuiau eliminate. Opinia comuniştilor despre regi era sintetizată de Stalin în convorbirea cu Tito din 1944, când îi cerea acestuia să permită reîntoarcerea temporară a regelui Iugoslaviei pe tron: “Nu pentru totdeauna. Temporar numai, după care la momentul prielnic să-i băgaţi cuţitul în spate.” (8)

Poporul român mai cunoscuse în decursul istoriei nenumărate invazii şi ocupaţii ruseşti, dar parcă aceasta din 1944 a întrecut toate ororile şi sălbăticiile săvârşite până atunci. Ţara era devastată. Oameni, animale, mărfuri, întreprinderi, trenuri, vapoare, avioane, păduri, produse agricole, resurse ale subsolului etc., toate luau drumul imperiului roşu. Se susţine chiar că “mii de tone de aur au luat dumul Moscovei.” După crearea Sovromurilor, această operaţiune a devenit primordială pentru economia românească: “Se transporta din România în U.R.S.S. pe calea ferată, pe calea apei şi a aerului mult, foarte mult din ceea ce economia românească producea. Sovromurile, aşa-zisele societăţi mixte, fuseseră create cu scopul pompării spre «marea vecină» de petrol, gaze, minereu (întreaga cantitate a minereului de uraniu), cereale, animale şi produse din carne, lemn etc. Pădurile, mai ales cele din nord-estul ţării, au fost pur şi simplu defrişate.” (9)

Vizitând în acei ani România, Milovan Djilas comenta: “Criticismul nostru găsea pretutindeni prilejuri, deşi prin România ne aflam în trecere.

Mai întâi, atitudinea Uniunii Sovietice faţă de România şi de celelalte ţări est-europene: aceste ţări erau încă menţinute într-o stare de ocupaţie efectivă, iar bogăţiile lor erau însuşite în diverse moduri, cel mai adesea prin intermediul societăţilor mixte, în care ruşii abia dacă investiseră ceva afară de capitalul german pe care îl proclamaseră pur şi simplu drept pradă de război a lor. Comerţul cu aceste ţări nu se făcea ca pretutindeni în lume, ci pe baza unor aranjamente aparte, pe temeiul cărora guvernul sovietic cumpăra cu preţuri mai scăzute şi vindea cu preţuri mai ridicate decât cele practicate pe piaţa mondială (…). Iar imaginea de sărăcie şi conştiinţa neputinţei şi a supunerii autorităţilor româneşti puteau doar să întărească dezaprobarea noastră.

Cel mai mult ne ofensa atitudinea arogantă a reprezentanţilor sovietici. Eu ştiu cât de mult ne-au îngrozit cuvintele dispreţuitoare ale comandantului sovietic din Iaşi: «Ah, acest Iaşi murdar românesc! Şi mămăligarii ăştia români!» El a repetat lozinca lui Ehrenburg şi Vâşinski, care viza actele de corupţie şi furturile din România: «Acesta nu este un popor, ci o profesie!» (…) Şi cel mai mult ne-a întărâtat această atitudine de rasă «superioară» şi de înfumurare de mare stat.” (10) Însăşi istoriografia comunistă trebuia să recunoască această situaţie, ca în pasajul următor, extras dintr-o lucrare apărută în 1978: “Economia românească era însă, în vara anului 1946, departe de nivelul propus, ceea ce se repercuta dureros asupra maselor muncitoare: consumul la principalele produse industriale şi agroalimentare era extrem de scăzut, preţurile exagerat de mari. În alimentaţia populaţiei, grăsimile de origine animală reprezentau 69% faţă de media anilor 1930-1939, iar carnea 47,12%. Situaţia economică deosebit de grea, determinată în primul rând de distrugerile războiului şi de secetă, era influenţată negativ de obligaţiile ce decurgeau din Convenţia de armistiţiu, de modalitatea în care prevederile acesteia erau interpretate şi aplicate. Având în vedere că majoritatea plăţilor se făceau prin export de produse, posibilităţile de aprovizionare a industriei cu materii prime şi a populaţiei cu produsele necesare erau puternic limitate. Datorită lipsurilor existente, costul vieţii s-a ridicat continuu, ajungând de pildă în iunie 1946 de aproape 300 de ori mai mare decât în 1939. Raportând aceste date la salarii şi la alte venituri, care au fost majorate de 80 de ori, ne putem da uşor seama de dezechilibrul economiei româneşti.” (11) Faţă de ultimul an al guvernării Partidului Naţional Ţărănesc (1933), indicele costului vieţii era de 320 de ori mai mare. Inflaţia a atins de asemenea proporţii înspăimântătoare. Circulaţia monetară, care în august 1944 fusese de 180 miliarde lei, a ajuns în octombrie 1946 la 4.220 miliarde. Ea era caracterizată astfel de un ţăran bănăţean, citat de liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache: “Înainte aveam buzunarele pline de bani şi hambarele pline de grâu, acum avem hambarele pline de bani, dar grâu avem atât cât să nu putem umple buzunarele!” (12)

Fenomene tragice se petreceau în toate domeniile vieţii. Regele Mihai arăta: “Războiul a distrus nu numai bunuri materiale. A distrus bunul cel mai important al individului – încrederea în valorile în care crezuse până atunci. Pe acest fond, omul poate fi manevrat în direcţiile cele mai greu de prevăzut şi nu o dată împotriva lui însuşi. Comuniştii au fost întotdeauna puternici în perioadele de confuzie. De aceea le-a şi plăcut confuzia şi au întreţinut-o, fără să aleagă mijloacele.” (13) Într-adevăr, presiunea comuniştilor era teribilă. Violenţa de limbaj utilizată în presa de extremă stânga şi în nenumăratele mitinguri politice care zguduiau ţara era o sumbră prevestire a violenţei şi teroarei ce aveau să urmeze. Ziarul oficial al P.C.R., Scânteia, enunţa sub semnătura redactorului-şef Miron Constantinescu la 4 februarie 1945: “Până astăzi trebuia să avem spânzurători înălţate în mijlocul pieţelor, de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până azi trebuia să răsune pădurile şi câmpurile de salvele plutoanelor de execuţie.” (14)

Pentru a reda cât mai fidel atmosfera politică a acelor ani, vom extrage un fragment dintr-o mai lungă convorbire a regelui Mihai cu scriitorul Mircea Ciobanu, în care regele îşi amintea: “După mai 1945, Bucureştiul arăta ca un oraş ocupat. Atmosfera politică era irespirabilă. Trupele sovietice se aflau în ţară. La adăpostul şi cu sprijinul lor, comuniştii se organizau şi-şi făceau, cum spuneam mai înainte, aderenţi, fără să aleagă prea mult, căci era nevoie de un număr care să impresioneze şi să excludă argumentul nereprezentativităţii. Din când în când, în momentele când propunerile lor nu erau primite cu entuziasm sau erau respinse, sovieticii îşi scoteau tancurile în stradă şi făceau demonstraţie de forţă.

Mircea Ciobanu: Asta impresiona?

Mihai: Sigur că impresiona. Oamenii erau înfricoşaţi şi sătui de confruntări militare, se săturaseră să vadă soldaţi. Cel mai simplu mijloc de a convinge pe cineva este şantajul. Nu-l folosesc decât răufăcătorii foarte grăbiţi sau care n-au destulă minte ca să găsească altă cale de constrângere. În cazul sovieticilor, şantajul acesta dezvăluia graba, dar şi cinismul lor.

Mircea Ciobanu: Graba?

Mihai: Da, graba. Deşi noi nu eram o ţară învinsă, ei trebuiau să se comporte în ţară, şi mai ales în Bucureşti, ca într-un spaţiu cucerit. Lumea trăia încă în confuzie şi nu trebuia lăsată să se dezmeticească. Fiecare moment de confuzie a fost valorificat în dauna intereselor României. Oriunde se ivea vreo fisură în viaţa noastră politică, acolo erau prezenţi şi sovieticii. Ne-au şantajat într-un moment când forţele politice care ar fi putut să ajute la redresarea morală şi materială a ţării erau dispersate, slăbite de război şi dezorientate. Toate aşteptau ca binele să vină de undeva din altă parte, nu de la ele însele.” (15)

Pe acest fond avea loc şi în România ascensiunea comunismului.

Cu un efectiv minuscul până la 23 august 1944, partidul comunist a cunoscut o evidentă creştere de la o zi la alta. Partid cu totul aservit stalinismului, P.C.R. avea conducători crescuţi şi educaţi în cea mai dogmatică tradiţie kominternistă. Comuniştii români nu reprezentau decât o infimă secţiune din acel uriaş monolit care fusese Internaţionala a III-a, în care domnea o disciplină de fier şi care îşi menţinea unitatea desăvârşită de vederi prin recurgerea la cele mai reprobabile măsuri (exemplu tipic fiind cumplitele represiuni ale anilor ’30). Pentru orice comunist kominternist erau valabile cuvintele rostite de francezul Duclos: “Orice om progresist are două patrii, patria sa proprie şi Uniunea Sovietică, ţara cea mare a socialismului.” Sau Thorez: “Dacă armata sovietică, apărând cauza poporului, cauza socialismului, s-ar fi găsit pe sine respingând agresorii înapoi pe teritoriul nostru, atunci muncitorii, poporul Franţei, nu ar fi putut lua armele.” Sau Togliatti: “Pentru toţi comuniştii din lume interesul propriilor ţări este variabil; constanta este interesul Rusiei Sovietice.” (16)

Comuniştii români au profitat din plin de prezenţa trupelor sovietice în ţară. Datorită manevrelor lor, trei efemere guverne vor trebui să cadă. Cu fiecare nouă cădere de guvern poziţia comuniştilor devenea mai puternică. Manifestaţii zgomotoase şi agresive îngrozeau populaţia, ameninţările de tot felul nu mai conteneau, agresivitatea sovieticilor creştea într-una. Moldova se afla sub directa administraţie a Armatei Roşii. Autorităţile române, abia reinstalate în nordul Transilvaniei, au fost obligate să se retragă câteva zile mai târziu.

Conştienţi că nici aşa nu puteau câştiga opţiunile populaţiei, comuniştii căutau să se ascundă în spatele a tot felul de alianţe cu alte formaţiuni, mult mai influente. Avizaţi asupra acestui joc, conducătorii naţional-ţărănişti şi liberali au refuzat orice alianţă care i-ar fi făcut marionetele lui Stalin. Ca urmare, asupra lor se va îndrepta toată furia sovieticilor şi a celor ce-i slujeau. Comuniştii vor încheia totuşi o alianţă, cunoscută ca “Frontul Naţional Democrat” (dar ale cărei iniţiale erau interpretate de populaţie ca însemnând “Fără Neam şi Dumnezeu”), cu social-democraţii, horthyştii maghiari grupaţi în organizaţia M.A.D.O.S.Z. şi o serie de alte grupări de tipul Frontului Plugarilor, Uniunii Patrioţilor (foşti legionari), Apărării Patriotice (fostul “Ajutor Roşu”), toate cu un slab ecou în rândurile populaţiei. Nici disidenţele naţional-liberală a lui Tătărescu (personalitate centrală în perioada dictaturii regale) şi naţional-ţărănistă a comunistului camuflat Alexandrescu, dispuse să colaboreze cu F.N.D.-ul, nu aveau o reputaţie mai bună. Aceasta era tactica faimoasă a “tovarăşilor de drum”, aplicată atât în U.R.S.S. după 1917, cât şi în celelalte ţări de democraţie populară, şi menită numai să mascheze în ochii popoarelor dorinţa partidelor comuniste de a prelua singure iniţiativa şi puterea. Căci iată ce spunea ministrul de interne ungur Rajk, ulterior executat: “Învaţă de la Lenin: dacă ai cinci duşmani, ar trebui să te aliezi cu ei, să îi inciţi pe patru dintre ei împotriva celui de-al cincilea, apoi pe trei împotriva celui de-al patrulea şi aşa mai departe, până când mai ai un singur inamic în alianţă, poţi atunci să îl lichidezi tu însuţi şi să îl dai afară din alianţă.” (17) Dar nu numai atât! Adversarii politici trebuiau lichidaţi fizic, cum scria ziaristul Revai după ce partidul ungar acaparase întreaga putere: “Lupta de clasă nu s-a încheiat, deoarece o democraţie populară nu îşi poate îmblânzi duşmanii; ea trebuie să-i lichideze.” (18)

Tot în scopul acaparării mai rapide a puterii depline, comuniştii români vor primi în rândurile partidului avid de membri şi pe o serie de legionari, în urma acordului intervenit între Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Miron Constantinescu cu fostul secretar general al mişcării, Nicolae Petraşcu. Ca urmare, nu ne mirăm de faptul că secretarul personal al Anei Pauker la Comitetul Central al P.C.R. era Victor Vojen, fostul ambasador legionar la Roma. Însuşi Petraşcu avea să declare mai târziu: “Discursurile din vara lui 1945 ale Anei Pauker, din care rezulta dorinţa comuniştilor ca o parte a legionarilor, cei care nu merseseră cu Horaţiu Comăniciu în P.N.Ţ., «să poată să obţină posibilitatea de a colabora la refacerea ţării», le-am considerat ca fiind îngăduitoare şi favorabile legionarilor.” Nu putem decât să repetăm zâmbetul trist al lui Păstorel Teodoreanu: “Ţine minte trei cuvinte/ Camarade: nu fii trist!/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist.” (19)

Comuniştii nu se sfiau să confişte în folosul lor şi trecutul ţării, proslăvind pe unii înaintaşi, dar în realitate întinându-le memoria, cum o făcea aceeaşi Ana Pauker la conferinţa naţională a P.C.R. din 1945: “De ar fi printre noi Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, cu ţăranii şi târgoveţii pe care ei i-au condus în bătălie contra asupritorilor, cu toţii ar recunoaşte în comunişti pe tovarăşii lor de luptă.” (20)

La 6 martie 1945 era instalat guvernul F.N.D. al lui Petru Groza, complet aservit Moscovei, după ce în prealabil Vâşinski bătuse cu pumnul în masa regelui şi trântise uşa crăpând peretele dimprejur şi după ce armata română fusese dezarmată, iar sovieticii şi comuniştii făceau adevărate demonstraţii de forţă pe străzile Bucureştiului. “Reacţiunea” naţional-ţărănistă şi liberală a fost scoasă practic în afara legii, ziarele interzise, sediile desfiinţate, membrii agresaţi şi ucişi, liderii împroşcaţi cu cele mai murdare calomnii şi cele mai josnice expresii. Şi în această direcţie calea de urmat era una singură, căci însuşi Vâşinski va declara în 1948: “Ar fi naiv să ne imaginăm că poate fi un alt drum către eliberare în afara celui al lui Lenin şi Stalin. Oricine crede în aceasta va fi în curând mulţumit. Există un singur drum, şi acesta este calea lui Stalin, pe care a urmat-o timp de treizeci de ani.” (21) Iar eventualii rebeli din propriile rânduri care vor îndrăzni să încalce această dogmă vor fi fără milă desfiinţaţi.

Abia înscăunaţi, comuniştii primeau cadou de la sovietici nordul Transilvaniei, grăbindu-se apoi, după acelaşi model unic, să efectueze o incompletă reformă agrară, căreia i s-a făcut toată publicitatea posibilă, dar care nu a avut efectul propagandistic scontat. Pe lângă faptul că acum se expropriau numai 1.468.000 ha, faţă de 6.126.000 ha la reforma “burghezo-moşierească” din 1921, de ea nu se puteau bucura largi pături ale populaţiei, şi în primul rând ostaşii aflaţi pe fronturile din Cehoslovacia. (22) Dar programul stalinist trebuia urmat întocmai!

Perioada preluării puterii depline de către comunişti nu va fi însă atât de liniştită pe cât şi-ar fi dorit-o ei. Partidele democratice naţional-ţărănesc şi liberal, la care se va adăuga şi cel social-democrat independent din martie 1946, reprezentând împreună majoritatea populaţiei României, vor opune o rezistenţă înverşunată comunizării ţării. Fiecare pas nou făcut de comunişti era rezultatul unei încleştări crâncene cu opoziţia democratică. Cu o excepţională intransigenţă, conducătorii de fapt ai poporului român, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Gheorghe Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi regele Mihai, au dat expresie adevăratelor sentimente româneşti. În spatele lor s-a aflat majoritatea poporului şi nu de puţine ori el a reuşit să se manifeste şi altfel decât o doreau despoticii guvernanţi: la 10 Mai şi 24 august 1945, la 10 Mai 1946, la 10 Mai şi 31 decembrie 1947, totul culminând cu memorabila manifestaţie din 8 noiembrie 1945, când 50.000 de bucureşteni şi alţi nenumăraţi braşoveni, ploieşteni, clujeni şi timişoreni au deschis seria marilor mişcări anticomuniste din Europa răsăriteană. Reacţia comuniştilor a fost cea provocată de o cumplită spaimă: reprimare cu o violenţă de neimaginat şi convocarea aşa-ziselor “mitinguri de protest ale oamenilor muncii”, la care se cerea pentru prima dată deschis desfiinţarea completă a partidelor democratice. Sub ameninţarea a tot felul de represiuni, muncitorii erau scoşi din producţie în număr de zeci de mii şi la aceste “mitinguri spontane” se citeau în numele lor cele mai aberante moţiuni, totul trebuind să fie făcut în numele “maselor”!

Ca urmare, situaţia partidelor de opoziţie devenise disperată, lucru remarcat şi de ziaristul american Ethridge într-un raport întocmit la exact o lună după aceste evenimente: “Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal au fost complet eliminate şi au devenit deodată «bestii fasciste», cu toate că dintotdeauna ele erau reprezentanţii adevăratei democraţii parlamentare în România şi s-au opus activ politicii profasciste a regelui Carol. Un mare număr dintre fruntaşii lor au fost arestaţi şi aceste partide sunt pe punctul de a fi interzise acum (…). Ziarele lor au fost suspendate, sediile lor au fost confiscate, iar întrunirile lor dispersate. Regretabila şi spontana manifestaţie din 8 noiembrie 1945 a fost «umflată» de guvern ca «mare complot fascist».” (23)

Rolul de frunte în organizarea opoziţiei anticomuniste în România îl deţinea Partidul Naţional Ţărănesc. Acest partid, creat în 1926 prin fuziunea Partidului Naţional din Ardeal cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, fusese în perioada interbelică al doilea mare partid democratic al ţării, cu o puternică bază de mase rezultând atât din tradiţiile de apărător al românilor transilvăneni în timpul Imperiului austro-ungar, cât şi din caracterul ţărănesc predominant al populaţiei României Mari. Perioada în care a activat relativ nestingherit a fost destul de scurtă (1926-1938) şi extrem de frământată, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. A urmat perioada autoritarismului, cu formala interzicere a tuturor partidelor româneşti (1938-1944), dar după 23 august, când fusese restaurată Constituţia din 1923, se putea spera la o reintrare pe făgaşul normal a vieţii noastre politice.

Păstrându-şi nucleul conducător în toată perioada de interzicere a activităţii, Partidul Naţional Ţărănesc şi-a refăcut fără probleme structura organizatorică specifică unui partid modern, democrat şi cu puternică susţinere populară. El dispunea de organizaţii locale (de sat, comună, oraş şi judeţ), regionale (Vechiul Regat, Moldova, Ardeal şi Banat) şi organe centrale (comitet central, delegaţie permanentă, preşedinte, casier, secretar şi secretari generali, cercuri de studii, organizaţii auxiliare specifice precum: tineret, muncitori, femei, profesori, avocaţi, medici, militari în rezervă). Membrii de partid puteau fi de două feluri: activi şi aderenţi, numai primii fiind obligaţi să participe la întrunirile periodice şi plătind cotizaţie. Partidul Naţional Ţărănesc dispunea de asemenea de organizaţii de cadre şi de organizaţii auxiliare. Organizaţiile de cadre erau ierarhizate după principiul teritorial, iar cele auxiliare după profesiune şi sex. Organizaţiile judeţene aveau foruri similare celor de la centru, adăugându-li-se şi câte un birou judeţean alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi casier.

În perioada de care ne ocupăm, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc era Iuliu Maniu (din 1937), vicepreşedinţi – Ion Mihalache şi Mihai Popovici, secretari generali – Nicolae Penescu, Virgil Solomon şi Ion Hudiţă. Delegaţia permanentă a partidului îi mai cuprindea, pe lângă cei sus-amintiţi, pe Ghiţă Popp, Pantelimon Halippa, Teofil Sauciuc-Săveanu, Aurel Dobrescu, Ionel Popp, Ella Negruzzi, Ilie Lazăr, Zaharia Boilă, Nestor Badea, Dumitru Căpăţâneanu, Cezar Spineanu, Gheorghe Zane, Gică Măcărăscu, Nicolae Carandino etc.

Curând s-a putut observa limpede că acest partid va fi cea mai importantă piedică în calea instaurării comunismului în România şi practic singura formaţiune care i s-ar fi putut opune în vreun fel, deşi şansele unei reuşite în condiţiile dezastruoasei ocupaţii sovietice erau minime. Tot ce îi rămânea de făcut era să canalizeze sprijinul populaţiei şi să dea bătălia cu înfiorătorul duşman cu mijloace cinstite şi democratice, făcând totodată cunoscută şi în străinătate drama poporului român.

La o întrunire ţinută la 2 februarie 1946 la Piteşti, Nicolae Penescu schiţa astfel trecutul recent al partidului: “Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Ţărănesc au protestat cu vehemenţă în 1941 contra războiului cu Naţiunile Unite şi împotriva trecerii trupelor peste Nistru. În timpul războiului şi în toate momentele grele ale acestuia, Iuliu Maniu n-a încetat o singură clipă să ceară ieşirea României din război. Legătura cu cei trei mari aliaţi a fost făcută încă din 1942, fie prin emisari trimişi în Anglia, fie mai târziu chiar prin posturi clandestine de radio-telegrafie. Astfel s-a ajuns la acordul încheiat în aprilie 1944 cu reprezentanţii U.R.S.S., Marii Britanii şi Statelor Unite, d-nii Barbu Ştirbey şi Vişoianu reprezentând pe d-nul Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Ţărănesc. În felul acesta s-a ajuns la 23 august 1944. Puţin înainte de dezlănţuirea acţiunii finale pentru răsturnarea regimului Antonescu, dl. Maniu a invitat la colaborare alături de noi şi de liberali, Partidul Social-Democrat şi pe cei câţiva oameni care reprezentau în România ideea comunistă.”

Referindu-se la ascensiunea comuniştilor, vorbitorul arăta: “După 23 august am asistat la o deformare a întregii vieţi publice şi sociale româneşti. În mod artificial şi cu mijloace de constrângere s-au organizat muncitorimea şi funcţionărimea, îndeosebi în Bucureşti, pentru ca un anumit curent politic să poată stăpâni toată viaţa statului în scopul pe care îl urmărea.

S-au creat comitete de fabrică şi de întreprinderi, s-au organizat sindicate muncitoreşti şi funcţionăreşti nu cu scopuri profesionale, ci cu tendinţe de agresiune politică. Comitetele de fabrică şi ale sindicatelor au început opera de terorizare a muncitorilor şi funcţionarilor pentru a-i determina să iasă la manifestaţiuni de stradă ori de câte ori conducerea comunistă credea că este necesar (…).

După 6 martie s-a dezlănţuit urgia împotriva P.N.Ţ. Ziare n-am mai avut. Adunări nu s-au mai putut ţine. A trebuit să reluăm felul de luptă dus până la 23 august 1944 (…). Oamenii noştri stau închişi mai departe în beciurile Curţii Marţiale. Magistratura, armata, funcţionarii şi tot ceea ce depinde de guvern direct sau indirect sunt ameninţate cu înlăturarea dacă nu se supun voinţei lui. Partidul Naţional Ţărănesc, prin reprezentantul său în guvern, a protestat zi de zi la cele trei mari puteri despre această călcare a unor obligaţiuni internaţionale liber consfinţite. România trăieşte azi sub apăsarea legilor poliţiei şi de teroare dictate de regimurile de dictatură anterioare pentru apărarea lor, dar care servesc azi regimului fenedist.

N-am dărâmat două dictaturi pentru ca să ne facem complicii celei de-a treia.” (24)

Cât despre frecventele acuzaţii de antisovietism aduse acestui partid, Mihalache declara la o întrunire din Bucureşti: “Este stupidă şi antiromânească insinuarea că Partidul Naţional Ţărănesc luptă în ascuns contra politicii de apropiere de U.R.S.S. În 1938 Enciclopedia Rusă prezenta obiectiv Partidul Naţional Ţărănesc ca fiind democratic şi antifascist în politica internă şi pentru o amiciţie şi o cât mai strânsă apropiere de Franţa şi U.R.S.S. Apoi dacă în 1938 era aşa – când hitlerismul era în marş şi în Europa şi în România -, cum ar fi putut să devină fascist şi antisovietic tocmai acum, când hitlerismul e la pământ şi U.R.S.S. e biruitoare? Adevărul e că noi nu am încercat nici în politica externă zigzagurile şi tribulaţiile celor ce ne acuză.” (25)

Referitor la acuzaţia adusă lui Mihalache de a fi participat voluntar pe frontul antisovietic, iată ce consemna istoricul Ion Scurtu în 1983: “La 23 iunie 1941, Ion Mihalache s-a adresat, în calitate de maior în rezervă, Marelui Stat Major, cerând să fie mobilizat la una din unităţile operative; prin aceasta el urmărea să evite mobilizarea pe lângă Comandamentul de Căpetenie al Armatei, care intenţiona să-l folosească în scop de propagandă politică. La 27 iunie, locţiitorul şefului Marelui Stat Major i-a răspuns că cererea va fi satisfăcută la momentul oportun, când i se va comunica şi misiunea primită. După o lună, la 27 iulie, Ion Mihalache a fost înştiinţat că fusese mobilizat pe lângă Comandamentul de Căpetenie al Armatei. Conform ordinului, Ion Mihalache s-a prezentat la unitate, dar, după o discuţie avută la 5 august 1941 cu conducătorul statului, în timpul căreia şi-a exprimat dezacordul faţă de continuarea războiului dincolo de Nistru, a cerut să fie demobilizat. Astfel, fără a fi participat efectiv la vreo acţiune militară, «voluntarul» Ion Mihalache a fost lăsat la vatră.” (26)

Personalitatea numărul unu a partidului şi a opoziţiei anticomuniste din România era însă Iuliu Maniu. Bătrânul ardelean, unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri din 1918, era un democrat convins şi un luptător contra oricărui tip de dictatură. Încă din vremea studenţiei s-a ridicat contra asupririi la care erau supuşi românii din Imperiul austro-ungar, devenind în scurt timp principalul apărător al drepturilor lor naţionale în Parlamentul de la Budapesta. Mai târziu s-a opus categoric influenţei pe care camarila lui Carol II o dobândea în viaţa noastră politică şi a rămas intransigent în faţa dictaturii regale şi a cedărilor teritoriale din vara anului 1940. În urma dictatului de la Viena a trimis repetate proteste lui Hitler şi Mussolini. A respins cu oroare regimul legionar şi l-a bombardat apoi pe Antonescu cu nenumărate memorii cerând retragerea armatei române din stepele ruseşti şi revenirea la democraţia internă de stat. Încercatul şi neînduplecatul luptător avea să-şi facă puţine iluzii şi în privinţa viitorului ţării de după 1944.

Faţă de încheierea armistiţiului din septembrie, Maniu nu şi-a putut ascunde dezamăgirea, adresându-se astfel delegaţiei care îl semnase: “Acesta este un armistiţiu? Era mai bine să nu-l fi semnat. Este o ocupaţie militară şi nicidecum un armistiţiu.” (27) Totodată, el a dezvăluit fără reţinere colaboratorilor săi apropiaţi faptul că “Rusia Sovietică a proiectat în mod deliberat să facă din România o ţară comunistă.” De aceea, el avea să considere guvernul Groza numai ca un mijloc “pentru a determina introducerea rapidă în statul român a sistemului comunist.” (28)

Fără şovăire, marele om politic a mers la delegaţii occidentali din România, punându-le întrebări directe cu privire la soarta ulterioară a ţării. La 27 noiembrie 1944, reprezentantul politic al Marii Britanii, Le Rougetel, raporta la Londra: “L-am văzut azi pe Iuliu Maniu, pe care l-am găsit deprimat şi perplex. El a adăugat că poziţia sa personală este absolut intolerabilă. El a fost partizanul neclintit al unei cooperări cu puterile anglo-americane, dar atunci când a acceptat să negocieze armistiţiul de la Cairo a făcut-o cu condiţia ca independenţa şi suveranitatea României să nu fie periclitate. Maniu a adăugat că făcând armistiţiu «el a fost înşelat şi la rândul său el a înşelat milioanele de români care îl considerau conducătorul lor.»”

De asemenea, la 1 decembrie 1944 Le Rougetel comunica faptul că l-a văzut din nou pe Maniu, iar acesta i-a spus că “dacă împrejurările o impun şi guvernul englez vrea ca România să intre în sfera de influenţă sovietică, el ar fi extrem de recunoscător domnului Churchill dacă i-ar da răspuns precis la această chestiune.”

Iar într-un memoriu trimis mareşalului de aviaţie Stevenson, Maniu preciza: “Dacă intenţia Marii Britanii este ca România să treacă cu totul sub controlul sovietic, el este gata să se sacrifice şi să pregătească poporul pentru acest lucru. În felul acesta se poate evita un masacru şi un război civil, dacă terenul ar fi pregătit de el.” Totodată, Maniu adăuga că “dacă acest lucru nu intră în intenţia guvernului englez, atunci el este gata să lupte împotriva comunizării ţării până la moarte.” (29)

În sfârşit, la 9 decembrie 1944 Maniu l-a vizitat din nou pe Le Rougetel. “Plin de emoţie, Iuliu Maniu m-a întrebat dacă Statele Unite şi Marea Britanie doresc ca România să devină o parte din Uniunea Sovietică. «Dacă este aşa, vă rog să-mi spuneţi deschis, fiindcă eu pot, chiar aşa târziu cum este acum, să aranjez lucrurile pentru România mai bine decât o vor face comuniştii.» Apoi Maniu a repetat că, dacă intenţia noastră este să abandonăm România, noi îi suntem datori să-i spunem adevărul, fiindcă el are datoria de a încerca să asigure poporului român cele mai bune condiţii posibile.” (30)

Din răspunsurile ambigui ale guvernelor occidentale, Maniu a înţeles că ar mai putea fi o speranţă de salvare, deşi în secret situaţia fusese tranşată de mult. Între soluţia supunerii umile şi cea a rezistenţei absolute, spiritul şi trecutul său vorbeau limpede despre alegerea pe care o va face.

“Era un moment atât de dificil, cu probleme atât de contradictorii, trebuia să calculezi urmările în timp ale tuturor deciziilor, oricât ar fi fost ele de neînsemnate în aparenţă, încât Iuliu Maniu, de exemplu, parcă ezita să opteze pentru o cale sau alta de rezolvare a lor, spunea regele Mihai. Cred că era şi firesc. Istoria românească pornise într-o direcţie primejdioasă, orice mişcare necugetată însemna fie pieirea ta, fie pieirea altora, puteai deveni în orice clipă victima propriei inabilităţi. O zi nu mai semăna cu alta, atitudinea oamenilor faţă de realitate se schimba cu o viteză fulgerătoare. Câteodată mă gândesc că în asemenea situaţii prudenţa nu slujeşte la nimic, de vreme ce şi prudenţii şi imprudenţii pot fi prinşi sub acelaşi tăvălug. Orice hotărâre ai fi luat, parcă ai fi luat-o împotriva ta însuţi.” (31)

Pe de altă parte, adversarii săi l-au atacat pe Maniu cu toată puterea. Tonul îl dădeau chiar sovieticii. Când, la 10 octombrie 1944, cu prilejul încheierii faimosului acord al procentajelor, Eden l-a întrebat pe Molotov cum merg treburile în România, acesta a răspuns: “Nu sunt mulţumit. Unul din şefii opoziţiei, Iuliu Maniu, încă nu a acceptat armistiţiul.” (32) Cât despre comuniştii autohtoni, aceştia au folosit împotriva lui calomniile cele mai ordinare, taxându-l imediat drept “fascist”. “Motive” găsiseră destule, răscolind toate arhivele. Se bătea multă monedă pe aşa-zisul său pact cu legionarii din 1937, dar nu se spunea nimic despre faptul că pe atunci comuniştii sprijineau întru totul politica P.N.Ţ. Se amintea susţinerea pe care i-a dat-o lui Antonescu la luarea puterii, dar nu şi faptul că în urma dezmembrării României şi a dictaturii regale, Carol II ajunsese cea mai odioasă persoană în ochii poporului. Se aminteau memoriile trimise lui Antonescu în 1940-1944, dar nu se sufla o vorbă despre adevăratul lor conţinut. Se critica faptul că după 23 august primise în partid pe unii tineri legionari, dar de masiva intrare de legionari în P.C.R. nu trebuia să ştie nimeni etc.

Şi totuşi, Manifestul program lansat de P.N.Ţ. la 16 octombrie 1944, cu completările din 28 octombrie, era de departe cel mai serios şi mai democratic din România. Astfel, în chestiunea proprietăţii private se susţinea principiul după care pământul este al “celui care îl cultivă”, deci o consolidare a dreptului de proprietate, sporindu-se interesul pentru muncă şi rezultatele ei. Dar teama naţional-ţărăniştilor era, cum spunea Mihalache, ca această proprietate individuală să nu fie fărâmiţată, ci comasată concentrat după puterea de muncă a unei familii, cu scopul de a se crea o proprietate agricolă de mijloc, după modelul occidental. Marea proprietate agrară urma să fie parcelată în proprietăţi mijlocii (până la 100 ha), în vreme ce proprietăţile mărunte urmau la rândul lor să fie comasate. Programul conţinea şi soluţia exproprierii, pentru ca “marea proprietate să fie transformată în proprietate ţărănească de muncă.”

Programul mai prevedea: naţionalizarea la început a industriei grele, apoi şi a altor industrii, încurajându-se astfel un oarecare dirijism de stat (ideea fusese conţinută încă în programul din 1935); crearea de cooperative agricole; o industrializare bazată pe prelucrarea materiilor prime existente în ţară etc.

Acest radicalism al P.N.Ţ.-ului prevedea mutaţii importante în societate prin desfiinţarea marii proprietăţi şi a clasei moşierilor. Această clasă fusese socotită până atunci ca un reazim politic şi economic al P.N.Ţ. Dar adevărata bază a acestui partid o constituiau micii proprietari de la sate, astfel încât el era cel mai indicat pentru a pune în aplicare reforma agrară, ca fiind cel mai bun cunoscător al situaţiei din mediul rural. De aceea, nu ne mirăm că Proiectul de lege pentru expropriere şi împroprietărire elaborat de P.N.Ţ. în februarie 1945 era mai radical decât proiectul comunist. Comuniştii lăsau moşierilor 50 ha, iar naţional-ţărăniştii le-ar fi lăsat numai 30! (33)

Se poate pune întrebarea: dacă P.N.Ţ. avea un program atât de democratic, o stuctură organizatorică atât de bine conturată şi un sprijin de mase atât de larg, de ce imediat după 23 august 1944 Iuliu Maniu a refuzat să preia puterea politică, poziţie care i-ar fi uşurat fără îndoială acţiunea de respingere a comunizării ţării? Din păcate, răspunsul este foarte simplu şi ţine de principialitatea şi desăvârşita ţinută morală a acestui om, care nu a dorit nicidecum să fie el cel care va semna un armistiţiu cu U.R.S.S., care să conţină clauza dezmembrării Basarabiei şi nordului Bucovinei din trupul României. De asemenea, în condiţiile continuării războiului cu Germania, i se părea mai potrivit ca în fruntea ţării să se afle un guvern militar.

Ca urmare, cea mai îngrozitoare prigoană a fost abătută asupra Partidului Naţional Ţărănesc. “P.N.Ţ. a suferit cel mai mult. Din rândurile lui căzură prea de timpuriu victime. Sângele acoperi unele carenţe din trecut şi făcu să fie trecute cu vederea vechile animozităţi de către adversarii de bună credinţă. Criteriile antebelice nu mai aveau valabilitate, totul era supus reevaluării. Greşelile lui Iuliu Maniu din perioada anterioară actului de la 23 august nu pot fi minimalizate. În parte, ceea ce se petrecea atunci cu el şi cu P.N.Ţ., de fapt cu ţara, reprezenta consecinţa directă a propriilor sale erori şi propriilor opţiuni, vai, în multe privinţe greşite. În acel moment însă, uitându-şi trecutul, atât el cât şi P.N.Ţ. începeau să simbolizeze dintr-o dată în ochii multora împotrivirea la instaurarea totalitarismului şi tocmai pe această bază, cel puţin până la alegerile din 1946, efectivul lui crescuse vertiginos (…). Ţinta principală (a calomniilor comuniste, n.n.) a fost Iuliu Maniu. Lipsa de maleabilitate a conducătorului naţional-ţărănist, caracterul său structurat total pe o ţinută străină oricărui compromis, l-au desemnat drept adversarul principal al instaurării stalinismului în România, simbolizată prin dictatura partidului comunist.” (34)

Despre continua accentuare a teroarei împotriva P.N.Ţ., Ionel Popp scria: “După primele tatonări, cu vagi învinuiri, tonul s-a accentuat. Au apărut vorbele mai tari: «reacţionari», «fascişti». Lumea nu a fost câştigată: cunoştea oamenii cărora li se aruncau aceste injurii şi calomnii. Doza de otravă a fost treptat mărită, până s-a ajuns la «duşmani ai muncitorimii», «duşmani ai democraţiei şi poporului», apoi la «asasini, ucigaşi». Gazetele «roşii» nu fac altceva decât se căznesc să găsească cuvinte tot mai violente, emisiunile postului nostru de radio scârbesc şi revoltă prin neîncetatele valuri de murdărie pe care le aruncă – te întrebi cum pot purta pe spatele lor de eter delicatele unde atâta povară de gunoi! -, pereţii caselor sunt murdăriţi de invective, adunările publice F.N.D. sunt stăpânite de vorbe violente şi calomnii. Şi fiindcă vorbele nu au putut clătina nici conştiinţele, nici încrederile, au pornit persecuţiunile: temniţe, lagăre, «epurări» pentru cei ce refuză să se «alinieze», silnicii în viaţa sindicatelor şi în uzine.” (35)

Cum răspundea totuşi populaţia permanentei agresiuni la care era supusă? Iată ce scria în acest sens Dreptatea: “Dictatoraşii noştri, palizi emuli ai lui Hitler şi ai lui Mussolini (vorbim fireşte de aceia care de la 6 martie şi până la acordurile de la Moscova au nesocotit oficial voinţa populară şi de atunci încoace se străduie să o înşele şi să o falsifice pe ocolite), aceşti dictatoraşi se feresc de glumă aşa cum s-ar feri dracul de tămâie. În perioada în care ziarele nu îşi puteau îndeplini misiunea lor critică a înflorit cântecul popular, satira, epigrama. 14 milioane de români s-au delectat astfel răspândind mai departe ultima butadă despre cultura lui Zărone, despre caracterul lui Guţă, despre blândeţea lui Teohari, despre priceperea lui Gheorghiu-Dej, despre fineţea politică a lui Petru Groza.” (36)

Câteodată populaţia a izbutit să se manifeste paşnic pentru rege şi partidele democratice, ca la 24 august şi 8 noiembrie 1945. Manifestaţiile au fost transformate în băi de sânge, dar regimul fusese evident zguduit. Regele a rupt orice legături cu guvernul minoritar şi dictatorial şi a refuzat semnarea oricărui decret emanând de la acesta, cerând totodată asistenţa marilor puteri; el îi ceruse lui Groza chiar să demisioneze, dar acesta, încălcând Constituţia, a refuzat. Surprinse de neaşteptata rezistenţă a românilor, puterile au devenit mai atente faţă de ei. Anglia şi S.U.A. nu s-au mai limitat la pasivitatea somnolentă de până atunci, ci au început să pretindă tot mai stringent înlocuirea guvernului Groza, pe care nu îl recunoscuse niciuna dintre ele. Dar Conferinţa ce va fi convocată la Moscova în decembrie 1945 va spulbera ultima speranţă de reinstaurare a democraţiei în România.

Note:

1 Iosif Stalin, Opere, vol. V, 1950, p. 162-163.

2 Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 301.

3 Ibidem, p. 302.

4 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, p. 74-75.

5 Jacques de Launay, op. cit., p. 303.

6 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1992, p. 242.

7 Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, 1983, p. 189.

8 Peko Dapcevic, Octombrie 1944. Belgradul este eliberat, în Magazin istoric, nr. 10/1989, p. 36.

9 Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 228, 238.

10 Milovan Djilas, op. cit., p. p. 90, 91.

11 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 209-210; Radu Negrea, Spoliatorii, Bucureşti, 1991.

12 Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 263-264; Ion Mihalache, Cuvinte către ţară, Bucureşti, 1946.

13 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, 1991, p. 36-37.

14 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 226.

15 Mircea Ciobanu, op. cit., p. 39.

16 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 106.

17 Ibidem, p. 109.

18 Ibidem, p. 68.

19 Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Bucureşti, 1991, p. 145-147.

20 Ana Pauker, Raport asupra statutului Partidului Comunist Român, 1946, p. 5.

21 Ion Raţiu, op. cit., p. 108.

22 Victor Frunză, op. cit., p. 200.

23 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 207.

24 Dreptatea, nr. 3 din 7 februarie 1946.

25 Ibidem, nr. 9 din 14 februarie 1946.

26 Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, 1983, p. 456-457.

27 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 273.

28 Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 42-43.

29 Nicolae Baciu, op. cit., p. 142-144.

30 Ibidem, p. 156.

31 Mircea Ciobanu, op. cit., p. 49.

32 Nicolae Baciu, op. cit., p. 251.

33 Victor Frunză, op. cit., p. 192-193.

34 Ibidem, p. 293-294.

35 Dreptatea, nr. 23 din 2 martie 1946.

36 Ibidem, nr. 16 din 22 februarie 1946.

PRIMA JUMĂTATE A ANULUI 1946

Între 16 şi 26 decembrie 1945 avea loc la Moscova o nouă sesiune a Conferinţei miniştrilor afacerilor externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii (Molotov, Byrnes şi Bevin). Faţă de menţionarea expresă a reprezentanţilor puterilor occidentale că guvernele lor nu vor recunoaşte cabinetul Groza şi nu vor semna un tratat de pace cu acesta, sovieticii au trebuit să admită unele concesii. Dar în schimbul acestora, guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii vor stabili relaţii diplomatice cu România.

Poporul român a primit cu multă speranţă deschiderea lucrărilor Conferinţei. În acest sens, la 20 decembrie 1945 regele Mihai declara că “este hotărât să condiţioneze aplicarea hotărârilor de la Moscova de retragerea (guvernului) dr. Petru Groza.” Totodată, după consultări cu liderii partidelor democratice, s-a stabilit ca, în caz de menţinere a guvernului, regele să solicite neapărat “neutralizarea ministerelor de interne, război şi justiţie.” (1)

Din păcate însă, concesiile pretinse de occidentali sovieticilor au fost minime. Guvernul Groza nu urma să fie demis şi nici măcar remaniat. El era conservat în strctura existentă atunci, cu singura modificare că trebuia să primească câte un reprezentant al Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal ca miniştri fără portofoliu. În sfârşit, se arăta în documentul final al Conferinţei, puterile “iau notă că guvernul român astfel reorganizat va declara că alegeri libere şi nestingherite vor fi ţinute cât mai curând posibil, pe baza votului universal şi secret. Toate partidele democratice şi antifasciste trebuie să aibă dreptul să ia parte la aceste alegeri şi să prezinte candidaţi. Guvernul reorganizat va da asigurări cu privire la acordarea libertăţii presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei.” (2) Totodată, în scopul transpunerii în viaţă a acestor hotărâri, era formată o Comisie interaliată, compusă din “specialistul” sovietic în probleme româneşti, fostul procuror stalinist Vâşinski, şi din ambasadorii puterilor occidentale la Moscova, Harriman (S.U.A.) şi Clark Kerr (Marea Britanie). Cu acelaşi prilej, Conferinţa a hotărât ca Tratatul de pace cu România să fie elaborat de miniştrii de externe sovietic, american şi britanic.

Comisia interaliată nou constituită şi-a început activitatea la Bucureşti la 1 ianuarie 1946. Dar din start misiunea ei era de prea mică importanţă faţă de aspiraţiile românilor. În plus, pe lângă notoriul antiromân Vâşinski, ea îi mai cuprindea pe doi reprezentanţi tipici ai politicii occidentale de capitulare în faţa agresiunii comuniste. Dintre ei, Harriman se recunoştea în mod public “mulţumit că deciziile de la Moscova au început a se realiza prin cooptarea în guvernul român a doi reprezentanţi ai celor două partide, Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal” şi preciza în plus că “Statele Unite doresc să încheie pace cu România şi să stabilească relaţiuni normale pentru avantajul reciproc al ambelor ţări.” (3)

Membrii Comisiei au făcut vizite regelui, guvernului şi partidelor de opoziţie (în acest ultim loc, Vâşinski n-a considerat că era necesar să se prezinte). Regele, aflat încă în grevă, le-a declarat cu acest prilej lui Harriman şi Clark Kerr că nu se putea aştepta nimic bun de la alegeri “atunci când ţara se află în mâna acestor oameni (…). Dacă nu veţi supraveghea întreaga operaţie prin observatori răspândiţi în întreaga ţară, listele şi votul vor fi falsificate, iar guvernul va obţine o mare majoritate falsă care va întări puterea comuniştilor.” Cum conciliatorismul trebuia dus până la capăt, oaspeţii au răspuns regelui că “nu doresc să dea un sfat sau încurajare (…), deoarece nu-l vor putea proteja pe rege şi pe liderii opoziţiei de urmări.” (4)

Cum era de aşteptat, Maniu a respins cu indignare rezultatul “arbitrajului”. Atitudinea lui Harriman în faţa bătrânului om politic este greu de caracterizat şi astăzi: “Se poate să refuzaţi ceea ce ne-am străduit atât de mult să obţinem? (…) Dar ce doriţi ca garanţii? Flota americană în Marea Neagră?” Cu demnitate a răspuns liderul P.N.Ţ.: “D-apoi eu m-aş mulţumi cu miniştri neutri la interne şi justiţie şi cu observatori imparţiali.” (5) Cu câteva zile mai devreme, Nicolae Carandino fusese vizitat de generalul Susaikov şi de maiorul Skoda, care i-au comunicat în termeni categorici că atitudinea împotriva guvernului Groza înseamnă “atitudine antisovietică”!

Teama reprezentanţilor democraţiei româneşti nu era deloc nejustificată. “Atât Maniu, cât şi Dinu Brătianu, au insistat să se depună eforturi deosebite pentru a se salva tronul şi alegerile să fie cu adevărat libere. În caz contrar, au spus ei, noul parlament ieşit din alegeri falsificate va înlesni anexarea militară a ţării la Uniunea Sovietică, ba chiar ar fi în stare să ceară el însuşi intrarea în rândul republicilor sovietice ca un al 17-lea stat.” (6) De aceea, mai târziu, Maniu se va confesa astfel ambasadorului american la Bucureşti, un mare prieten al românilor: “Dacă depindea numai de mine şi dacă nu riscam să jignesc două mari puteri, Anglia şi America, eu aş fi sfătuit partidul nostru să respingă acordul de la Moscova. El este insuficient şi nu conţine garanţii. E insuficient pentru că, în loc de a impune îndepărtarea unui guvern despre care s-a stabilit în mod cert şi unanim că este nereprezentativ şi nedemocratic, el nu prevede nici măcar neutralizarea ministerelor de interne şi justiţie.” (7)

Însuşi secretarul de stat american, James Byrnes, într-o declaraţie ambiguă, recunoştea totuşi că “acordurile de la Moscova nu merg atât de departe pe cât am fi dorit-o”, dar imediat revenea, lăsând să se înţeleagă că S.U.A. nu vor abandona situaţia: “Sper totuşi că ele vor aduce o îmbunătăţire substanţială a situaţiei în România.” (8)

În aceste condiţii, la 3 ianuarie 1946 avea loc şedinţa delegaţiei permanente a Partidului Naţional Ţărănesc. Cu acest prilej P.N.Ţ. îl propunea pentru a intra în guvern pe Ion Mihalache (Maniu nu fusese acceptat de sovietici), propunere care se spera că va fi în deplin “acord cu dorinţa ambasadorilor marilor puteri.” Dar tot atunci delegaţia permanentă făcea şi remarca următoare: “Noi am aşteptat ca guvernul să fie schimbat (…), dar marile puteri nu au hotărât în acest sens.” (9) După cum avea să scrie mai târziu Nicolae Penescu, conducerea naţional-ţărănistă bănuia din comportamentul membrilor Comisiei interaliate că se ajunsese la un acord secret definitiv privind România: “Noi ştiam atunci că România făcuse obiectul unui târg între Churchill şi Stalin, fără a cunoaşte detaliile.” (10)

După cum s-a arătat, P.N.Ţ. a desemnat ca reprezentant al său în guvern pe Mihalache. Totodată, liberalii l-au propus pe Bebe Brătianu. Dar şi aici vor surveni tracasări din partea comuniştilor. Pe scurt, Groza respingea fără nicio explicaţie aceste propuneri. Cum partidele democratice au cerut totuşi detalii, a doua zi, 4 ianuarie, Groza, susţinut bineînţeles de Vâşinski, declara că Mihalache fusese respins pe motiv că participase ca “voluntar” pe frontul de est, iar Bebe Brătianu era pur şi simplu “reacţionar”. În realitate, comuniştii nu doreau ca activitatea guvernului să fie supravegheată de membri marcanţi ai partidelor democratice, oameni politici cu puternică personalitate, ci de nişte politicieni de mâna a doua. Acelaşi lucru îl ceruse însuşi Stalin participanţilor la Conferinţa de la Moscova: “De exemplu, guvernul român ar putea eventual să fie convins să includă câte un reprezentant al Partidului Naţional Ţărănesc şi al Partidului Naţional Liberal, cu excluderea lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Nicolae Lupu.” (11) Atunci Maniu a prezentat o listă de 16 nume, iar Brătianu una de 4 nume. La recomandarea lui Vâşinski, comuniştii au ales dintre aceştia ca miniştri fără portofoliu pe Emil Haţieganu (P.N.Ţ.) şi pe Mihail Romniceanu (P.N.L.). (12) Ei au depus jurământul la 7 ianuarie, iar a doua zi regele Mihai a reluat legăturile oficiale cu guvernul.

Tot în 8 ianuarie 1946, Consiliul de Miniştri a hotărât “efectuarea alegerilor generale legislative în cel mai scurt timp posibil (…), asigurarea libertăţii acestor alegeri, care vor fi făcute pe baza sufragiului universal şi secret, cu participarea tuturor partidelor democratice şi antifasciste, care vor avea dreptul să-şi prezinte candidaţii (…), că se va asigura libertatea presei, a cuvântului, a religiei, a dreptului la asociaţie.” (13) Era practic transcrierea rezoluţiei Conferinţei de la Moscova, fără nicio îmbunătăţire. Prin aceasta guvernul dădea impresia că a luat hotărârea împotriva voinţei sale, fiind silit de marile puteri. Într-adevăr, nici atitudinea sa faţă de partidele democratice nu s-a modificat cu nimic. Acuzaţiile de partide “antidemocratice” şi “fasciste” vor continua să curgă la adresa lor. Cât despre adevăratele intenţii ale comuniştilor cu privire la viitoarele alegeri, acestea erau perfect vizibile pentru orice observator. Însuşi Vâşinski declara fără reţinere că în România “comuniştii vor avea 90% din voturi, fiindcă ei fac alegerile.” Iar Harriman raporta despre guvernul Groza: “În cadrul discuţiilor cu guvernul a reieşit clar că el nu are intenţia de a da partidelor istorice posibilitatea cinstită de a prezenta candidaţii lor în alegeri.” (14)

La 15 ianuarie Comisia aliată de control hotăra desfiinţarea cenzurii militare sovietice asupra corespondenţei poştale şi telegrafice a cetăţenilor români, iar la 23 ianuarie îşi încetau activitatea Comisia Română de Armistiţiu şi Comisariatul General de Executare a Armistiţiului. În continuare, executarea clauzelor Convenţiei de armistiţiu urma să fie asigurată de Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control, care funcţiona pe lângă Ministerul afacerilor externe. Aceste palide măsuri nu au ameliorat însă cu nimic situaţia României. Cu toate acestea, la 5 februarie 1946, puterile occidentale, în care românii îşi puseseră atâtea speranţe, recunoşteau guvernul procomunist Groza, cu care stabileau şi legături diplomatice la nivel de legaţie.

Una din promisiunile făcute de guvern a fost şi cea de permitere a reapariţiei ziarelor de opoziţie, interzise imediat după 6 martie 1945. Dar guvernul îşi îndeplinea cu multă încetineală angajamentul. Chiar în acest sens apărea o corespondenţă din Bucureşti a ziarului New York Times (17 ianuarie), arătând prăpastia dintre declaraţiile oficiale şi acţiunea guvernului României: deşi formal partidele de opoziţie aveau acum dreptul de a tipări ziare, ele erau împiedicate prin nenumărate greutăţi făcute de cenzură şi de raţionalizarea hârtiei. Proiectatele ziare Dreptatea şi Liberalul nu primeau hârtia necesară încă din ianuarie. “Criza este de vină, afirmă ministrul informaţiilor, dar, ce coincidenţă supărătoare, publicaţiile comuniste nu trec prin aceleaşi necazuri. Ele oferă la negru hârtie ziarelor care-i duc lipsa. În felul acesta au la cheremul lor presa «reacţionară» şi mai şi realizează beneficii apreciabile.” (15) Din toate aceste motive, de pildă Dreptatea (în redacţia căreia activau mari personalităţi ale culturii române, precum Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu sau Nicolae Carandino, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti) nu şi-a putut relua apariţia decât din 5 februarie 1946, dar şi atunci cu o zecime din tirajul obişnuit şi de multe ori în doar două pagini. Nu de puţine ori au fost zile când nici n-a apărut.

Este clar deci că hotărârile Conferinţei de la Moscova nu au rezolvat nici pe departe greutăţile României. Ele au dezamăgit profund lumea democratică de aici. Guvernul a tolerat activitatea opoziţiei numai pentru a putea organiza nişte alegeri pluripartite, cum i s-a cerut. A dobândit în schimb imensa victorie a recunoaşterii sale de către stâlpii democraţiei universale. Un guvern-marionetă instaurat prin şantaj şi ameninţări devenea deodată reprezentantul acceptat de toată lumea al poporului român şi primea misiunea de a organiza alegeri “libere şi corecte”. Deşi aparent s-a produs o relansare a vieţii politice româneşti, în realitate Conferinţa de la Moscova a marilor puteri a ratificat acordurile secrete de includere a României (ca şi a întregului răsărit al Europei) în sfera de dominaţie sovietică.

“De la Stettin la Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât pe întregul continent. În spatele ei stau acum capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste faimoase capitale şi populaţia acestor ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică şi toate sunt, sub o formă sau alta, nu numai sub influenţa sovietică, dar sunt strict controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste ţări din răsăritul Europei, au fost promovate partide conducătoare şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut. Guverne poliţieneşti guvernează peste tot.” (16) Aceste remarci, făcute nu de un istoric ocazional, ci de însuşi unul dintre semnatarii celor mai ruşinoase documente din istoria omenirii la abia un an de la punerea lor în aplicare, arată că din păcate acesta, ca şi toţi cei ca el, nu aveau nici măcar alibiul inconştienţei.

“Este clar că Rusia şi-a impus voinţa în ce priveşte România, nota la 4 ianuarie 1946 în jurnalul său generalul Sănătescu. Toate propunerile regelui relativ la alcătuirea guvernului au fost respinse, deşi erau logice; ambasadorii Angliei şi Americii sunt doar figuranţi, nici nu era nevoie să se ostenească cu această deplasare.” (17)

Astfel, mai degrabă împotriva voinţei lor, partidele opoziţiei democratice au fost silite să reintre în jocul politic şi chiar în guvern, deşi situaţia generală a ţării nu era prin nimic îmbunătăţită. În condiţiile specifice ale vieţii interne româneşti de la începutul anului 1946 era imposibil de a realiza o opoziţie eficientă şi cu şanse de reuşită. Naţional-ţărăniştii şi liberalii, care riscaseră mult timp interzicerea celor două partide şi care nu dispuneau de niciun mijloc legal de a-şi face cunoscute ideile, trebuiau să înfrunte un guvern dictatorial susţinut de o imensă armată de ocupaţie şi care proceda cu hotărâre la ştergerea oricărei identităţi naţionale. Iată cum descria confruntarea cu comuniştii secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc din acea vreme, Nicolae Penescu: “Lupta între comunişti şi opoziţia naţională în cursul anului 1946 s-a derulat în condiţii total inegale. De o parte, comuniştii se aflau pe poziţii de forţă, având organele de stat la dispoziţia lor; ei erau protejaţi de armata sovietică prezentă în ţară; erau mereu ajutaţi cu mare fermitate de ruşi în conferinţele internaţionale şi împotriva intervenţiilor anglo-americanilor, care pretindeau aplicarea declaraţiei de la Ialta. Faţă de ei, naţional-ţărăniştii şi liberalii, care reprezentau în realitate imensa majoritate a naţiunii române, erau în întregime dezarmaţi.” (18) Dar dacă pe scena politică cele două partide nu puteau participa cu adevăratul lor potenţial, legătura lor cu masele nu a putut fi întreruptă. Acelaşi Penescu îşi amintea: “În mica imprimerie pe care o aveam instalată într-un garaj noi imprimam Dreptatea (…). Noi începeam reorganizarea partidului, care fusese interzis (…) de guvernul Groza cu începere din 6 martie 1945. Aveam cadre sigure şi reprezentative pentru a conduce lupta electorală. Mihai Popovici, vicepreşedinte al partidului şi preşedinte al organizaţiei regionale din Transilvania, supraveghea reorganizarea partidului din această regiune. Eu însumi, secretar general al partidului, făceam vizite la organizaţiile regionale din restul ţării. Numeroşi tineri veneau către noi, căci noi le ofeream un spirit democratic, progresist, decis la apărarea libertăţilor individuale şi a independenţei ţării. Participând la congresele organizaţiilor noastre judeţene, puteam informa cadrele locale ale partidului despre situaţia internă şi internaţională. Totodată, partidul era bine structurat şi combativ, ceea ce le displăcea comuniştilor şi începea să-i îngrijoreze până la a-i aduce la agresiuni violente. La Turnu Severin, Craiova, Brăila, Râmnicu Sărat, Tecuci, Bârlad, Galaţi, Câmpulung-Bucovina etc. bande înarmate, protejate de poliţie şi de unităţi militare sovietice, încercau să împiedice reuniunile noastre. Pretutindeni ei întâmpinau rezistenţa şi reacţia nu doar a partizanilor noştri, ci a populaţiei, care alerga în sprijinul lor.” (19)

Beneficiind în primul rând de această remarcabilă popularitate, Partidul Naţional Ţărănesc şi-a putut reface rapid structura organizatorică. Astfel, cu toate opreliştile întâmpinate, P.N.Ţ. şi-a redeschis după ianuarie 1946 un număr de 14 sedii şi a întemeiat pe deasupra alte 69 de sedii ale organizaţiilor locale. (20) Au avut loc, după cum s-a văzut, numeroase congrese şi şedinţe ale organizaţiilor judeţene. De asemenea, într-o campanie de conferinţe, au fost abordate noile perspective ale luptei politice şi a fost stabilită atitudinea pe care organizaţiile judeţene urmau să o adopre în cadrul acesteia.

La întrunirile menţionate, participanţii erau puşi la curent cu problemele imediate ale ţării şi cu sarcinile ce stăteau în faţa P.N.Ţ. Astfel, vorbind la Arad, fruntaşul naţional-ţărănist Aurel Leucuţia sublinia faptul că în confruntarea electorală ce va urma nu mai are “importanţă dacă votezi pe cutare sau cutare partid, unul mai bun sau altul mai puţin bun. Acum este vorba de ceva hotărâtor. Nu este vorba de a alege un guvern pe un an, doi sau trei, ci un regim social pentru o mie de ani.” (21) Conform unei informări primite de la un spion al comuniştilor, în februarie 1946 în întrunirea de la Lugoj, liderul din Banat al P.N.Ţ. Sever Bocu ar fi cerut: “Să se constituie «liste negre» ale tuturor românilor din Banat care s-au înscris, dau concursul sau simpatizează cu P.C.R. Aceşti români vor trebui să dispară la un moment oportun. Cu acest prilej s-a propus ca, înainte de a se trece la măsuri împotriva celor proscrişi, să li se pună în vedere ca «în termen de 10 zile să se lepede de P.C.R. ca de satana».” (22) Iar Emil Ghilezan, preşedintele organizaţiei judeţene Severin, proclama fără reţinere la congresul acesteia din 31 martie 1946: “Singura soluţie (este) venirea la guvern a P.N.Ţ.” (23)

Tot după informările comuniştilor, membrii partidelor de opoziţie ar mai fi hotărât “ruperea fără cruţare a tuturor menifestelor P.C.R., oriunde s-ar afla lipite, defăimarea actualului guvern şi în special a P.C.R. pe tema lipsei de alimente, a speculei şi a bursei negre; întreţinerea unei atmosfere defăimătoare la adresa guvernului şi a P.C.R., instituirea unor premii care să fie înmânate în mod discret celor mai merituoşi luptători împotriva guvernului dr. Petru Groza.” (24)

În cadrul numeroaselor întruniri ale opoziţiei, care se bucurau de o participare consistentă din partea populaţiei, erau strigate sau scrise lozinci democratice, monarhice şi anticomuniste: “Regele, Brătianu, Maniu”; “Maniu şi Brătianu”; “Jos Groza”; “Jos guvernul”; “Jos comuniştii”; “Vrem pâine albă, jos cartelele” etc. (25)

Erau numeroase momentele când agenţi ai guvernului se infiltrau în rândul participanţilor, încercând să provoace dezordini şi panică. Iată ce transmitea unul dintre aceştia: “De câte ori s-a strigat «trăiască guvernul Groza», sala a huiduit vehement şi a cerut scoaterea respectivilor din sală.” (26)

O altă formă de luptă o reprezenta tipărirea şi răspândirea de manifeste. În ele se arăta faptul că P.N.Ţ. dorea “un muncitor liber, care să nu schimbe pe patronul particular cu statul.” Partidul se declara categoric “împotriva confiscării fără despăgubiri a averilor”, pentru “încurajarea elementelor distincte”, pentru “dirigismul economic” al statului, dar numai prin “încurajarea iniţiativelor private, iar nu împiedecarea şi desfiinţarea lor.” Totuşi, fiind un partid declarat de centru-stânga, P.N.Ţ. admitea: “În măsura în care interesul economic şi social o va impune, vom proceda la naţionalizarea marilor întreprinderi, în care iniţiativa privată lipseşte ori este insuficientă.” (27)

De partea cealaltă, comuniştii nu puteau rămâne indiferenţi faţă de activitatea marelui partid democratic. Teroarea abătută asupra sa va creşte de la o zi la alta. Acest lucru îl recunoştea şi istoriografia comunistă în 1972: “Analizând potenţialul de luptă al reacţiunii, ponderea şi rolul fiecărui partid şi organizaţie din tabăra reacţiunii, partidul comunist arăta că duşmanul principal în alegerile parlamentare îl constituiau partidele Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi Naţional Liberal condus de Dinu Brătianu, dintre acestea însă pe primul loc situându-se P.N.Ţ. Aceasta însemna că în campania electorală focul principal al forţelor democratice urma să fie îndreptat asupra acestor forţe politice reacţionare şi îndeosebi împotriva P.N.Ţ.-Maniu.” (28) O propagandă deşănţată a fost abătută asupra conducătorilor opoziţiei, prezentaţi ca nişte creaturi monstruoase care toată viaţa nu făcuseră altceva decât să uneltească şi să comploteze împotriva liniştii şi bunăstării poporului, aliindu-se cu toţi duşmanii acestuia. Asemenea aspecte ies clar în evidenţă fie doar prin simpla răsfoire a broşurilor “demascatoare” editate de comunişti pe parcursul anului 1946. (29) Tot acum, poeţii comunişti se străduiau să versifice calomniile pentru a le face mai estetice. Un exemplu ar fi poezia Cucuveaua, răspândită în zona Iaşilor, din care redăm două fragmente:

“Ci prin vifor şi omăt

Eu te-aş duce să-ţi arăt

Un mormânt ce-apasă greu

Unde zace tatăl meu,

Omorât în timp de noapte,

Anul 907…”

“Frunză lină profiriu,

Cucuvea Iuliu Maniu,

Cum te lasă gândul, cum

Să ne laşi copiii-n drum?” (30)

Se ştie faptul că liderii opoziţiei erau acuzaţi fără discernământ de toate păcatele trecutului, ca şi cum ei le-ar fi comis. Astfel, nu ne miră faptul că lui Iuliu Maniu artistica realizare de mai sus îi impută represiunea din 1907, deşi el în acel moment lupta pentru apărarea românilor ardeleni în Parlamentul din Budapesta.

Pentru că asemenea ieftine calomnii nu puteau găsi aprobare în sânul populaţiei, trebuia să se recurgă şi la mijloace violente. Între ele, primul loc îl ocupau împrăştierea şi agresarea întrunirilor opoziţiei. De cele mai multe ori, întrunirile electorale ale P.N.Ţ. erau împrăştiate cu strigăte de “Trăiască Stalin!”, la care nu mai putea riposta nimeni. Prin acest mijloc a fost împiedicat însuşi Ion Mihalache să ia cuvântul la Suceava. În alte cazuri, ca la Roşiorii de Vede, soldaţii sovietici au tras în aer, provocând panică şi astfel au dispersat întrunirea electorală a P.N.Ţ.

Toate acestea îndreptăţeau afirmaţia lui Nicolae Penescu: “Pretutindeni unde noi încercam să organizăm reuniuni ale conducătorilor locali naţional-ţărănişti eram violent atacaţi. Partidul nostru era, pe bună dreptate, considerat ca adversarul numărul unu al comunismului.” (31)

Zilnic, noi agresiuni, devastări de sedii, arestări, bătăi, răniri şi chiar asasinate se abăteau asupra membrilor şi simpatizanţilor naţional-ţărănişti. După informaţiile publicate de Dreptatea, se poate întocmi un tabel pentru perioada 8 februarie – 23 martie 1946:

8 februarie Bucureşti (Griviţa), Deva, Petroşani, Vulcan;

14 februarie Bucureşti (fabrica Gagel);

16 februarie Bucureşti (fabrica Trebitsch), rafinăria Vega;

17 februarie Bucureşti (A.S.A.M.);

20 februarie Braşov, Bucureşti (Noua filatură de bumbac);

21 februarie Bucureşti, Timişoara;

22 februarie Arad;

23 februarie Bucureşti (filatura Dacia);

26 februarie Bucureşti;

27 februarie Sibiu, Constanţa, Simeria, Bucureşti, Piteşti;

28 februarie Bucureşti (Giuleşti, Crângaşi, Griviţa);

1 martie Bucureşti (Facultatea de agronomie);

5 martie Ploieşti;

6 martie jud. Hunedoara, Reşiţa, Cluj (redacţia Patriei);

7 martie Bucureşti (fabrica Herdan, redacţia Dreptăţii);

8 martie Cluj (redacţia Patriei);

10 martie Bucureşti, Arad, Cluj;

12 martie Bucureşti (redacţia Dreptăţii);

13 martie Turnu Măgurele, Mediaş;

15 martie jud. Teleorman;

16 martie Mediaş;

19 martie jud. Bacău, Piatra Neamţ, Ploieşti;

23 martie Iaşi.

Aceste grave incidente au fost grupate cronologic în ordinea menţionării lor în ziarul Dreptatea (datele sunt cele ale apariţiei numerelor respective). Frecvenţa mare a cazurilor petrecute în Bucureşti şi întârzierea cu care erau menţionate cele petrecute în ţară indică faptul că informaţiile ajungeau foarte greu la organul P.N.Ţ. Ca urmare, putem fi convinşi că cel puţin la fel de multe agresiuni comuniste nu au putut fi aduse la cunoştinţa publicului. Oricum, bilanţul lor incomplet şi numai pentru o lună şi jumătate este înfiorător.

Confruntat cu uriaşul val de arestări, care încălca flagrant prevederile recentului acord de la Moscova, Iuliu Maniu protesta necontenit la ambasadele puterilor occidentale din Bucureşti. Încă la 8 februarie, reprezentantul S.U.A. în România, Burton Berry, un observator atent al situaţiei din ţară, dar care nu cunoştea mizerabilele aranjamente făcute pe seama unei jumătăţi a continentului european, transmitea: “Plângerile opoziţiei sunt justificate şi a venit momentul ca Departamentul de Stat să protesteze public.” (32) Dar trebuie specificat încă de pe acum faptul că toate protestele şi mişcările opoziţiei erau extrem de repede cunoscute de guvern. Şi aceasta nu pentru că el ar fi beneficiat de informatori în conducerile partidelor democratice. Protestele şi documentele ultrasecrete destinate Ministerului de externe britanic erau făcute cunoscute sovieticilor de spionul Donald Maclean şi de complicii săi, celebrul “grup de la Cambridge” (refugiaţi în U.R.S.S. în 1951). De aici bineînţeles, cu multă operativitate, erua puse la dispoziţia comuniştilor români. Mai târziu, aceştia vor ajunge să-şi plaseze informatorii chiar printre membrii personalului ambasadelor occidentale.

Toate păreau să se întoarcă împotriva opoziţiei. De partea sa nu a rămas decât un singur element, de care însă, din păcate, nu mai ţinea nimeni cont: majoritatea poporului român. Uneori, participanţii la adunările iniţiate de F.N.D. nu ezitau să îl aclame pe Maniu şi Partidul Naţional Ţărănesc. Un exemplu celebru a fost cel petrecut la Deva, unde îşi ţinea mitingul electoral însuşi primul ministru Groza.

Partidul Naţional Ţărănesc îşi inaugura campania electorală la câteva zile după reintrarea în “normalitate”. Această grabă se explică prin faptul că liderii partidului se aşteptau şi doreau ca alegerile să se efectueze cât mai repede posibil. Dar guvernul şi comuniştii aveau cu totul alte preocupări. Alegerile trebuiau ţinute cât mai târziu posibil, pentru că “pregătirea” lor nu era deloc uşoară. De fapt, după cum se va vedea, data alegerilor avea să fie fixată la Moscova. Până atunci, comuniştii români aveau de făcut mari eforturi. Readmise în viaţa politică numai pentru nevoia de a se organiza alegeri pluripartite înaintea semnării Tratatului de pace cu România, partidele democratice nu vor obţine nimic mai mult. Asupra lor teroarea se va abate chiar cu mai multă furie decât până atunci. Nenumărate victime vor pavoaza drumul spre victorie al “revoluţiei” comuniste din România. Un singur punct a fost câştigat de partidele de opoziţie faţă de anul 1945, şi acesta hotărât tot la Conferinţa de la Moscova: urmau să reapară cotidienele Dreptatea şi Liberalul (fost Viitorul), ca purtătoare de cuvânt ale celor două partide. Apariţia lor era şi ea întârziată la maximum, pentru ca populaţia să nu-şi facă nicio iluzie în ce privea soarta sa. Totuşi, în februarie ziarele amintite ruşeau să apară. Iată cum saluta apariţia lor generalul Sănătescu: “În ţară au apărut ziarele opoziţiei, care au mare căutare; acest fapt face pe comunişti să ceară suprimarea lor. Ziarele au ajuns la preţul de 200 lei bucata, adică de 4.000 de ori mai scumpe raportat la preţurile din 1914, pe când lefurile au crescut numai de 200 de ori.”(33)

De fapt, campania electorală a P.N.Ţ. începuse în ziua de 26 ianuarie 1946. Atunci a avut loc o întrunire a partidului la Câmpulung Muscel, cu care ocazie vicepreşedintele Ion Mihalache a rostit un discurs de condamnare a regimului dictatorial existent. (34) Sintetizând esenţa dictatorială a regimului, copiată după modelul sovietic, şi permanentele sale încercări de a se arăta “democratic” şi “uman”, Mihalache l-a comparat cu un “soare cu dinţi”. (35) Pentru a risipi orice îndoială a auditoriului său în privinţa viitorului destin al României, la întrebarea “cu cine luptăm?” Mihalache răspundea ferm: cu comunismul, “care nu se deosebeşte de la ţară la ţară: proprietatea comună, totul al statului de la agricultură la industrie şi comerţ şi revoluţia proletariatului pentru întronarea dictaturii proletare.” (36) În faţa acestor realităţi nu se putea rezista decât prin opunerea întregului popor la ideile comuniste. Or, din acest popor, aproximativ patru cincimi erau ţărani. Ca urmare, ei reprezentau, ca în întreaga noastră istorie, scutul de apărare a independenţei şi progresului României: “Vroim ca, dintr-o ţărănime iobagă până mai ieri, slăbită fiziceşte şi părăsită sufleteşte, să facem factorul determinant al puterii prin încordarea puterilor statului de a o întări economiceşte, de a o însănătoşi trupeşte, de a o lumina sufleteşte şi de a-i oţeli voinţa şi conştiinţa de stăpân în ţara ei”, conchidea Mihalache. (37)

Numeroase întruniri electorale ale partidului se vor desfăşura în continuare pe întreg cuprinsul ţării. La ele au luat parte mulţi fruntaşi naţional-ţărănişti. Unul dintre ei, fostul secretar general până în 1944 Ghiţă Popp, declara la Piteşti: “Situaţia politică din ţara noastră se caracterizează prin domnia generală a minciunii. În trecut am avut o constituţie-minciună şi un parlament-minciună, azi avem un guvern-minciună. Însăşi pretinsa coaliţie democratică care e la baza guvernului e o ficţiune, căci se ştie bine că diferitele partide şi grupări ce o compun nu sunt decât camuflajele partidului comunist. Acesta din urmă reprezintă o mică minoritate a ţării, deşi se pretinde că este expresia ţării. Tot astfel se vorbeşte în domeniul economiei de sporirea producţiei când este bine ştiut că ea a scăzut faţă de perioada anterioară păcii şi chiar anterioară lui 23 august în mod catastrofal.” (38) La 3 februarie avea loc o adunare a P.N.Ţ. în cartierul bucureştean Griviţa, pe care Dreptatea o relata astfel: “Încă de dimineaţă, elemente comuniste s-au instalat în faţa sediului, ameninţând muncitorii – care veniseră într-un număr impresionant – cu îndepărtarea din servicii şi alte mijloace… democratice.” Ca urmare, cei 4.000 de participanţi au străbătut doi kilometri pentru a se întruni în alt loc, unde adunarea s-a putut ţine totuşi. În cuvântările rostite s-a arătat că: “Urnele vor fi biruinţa partidului”, că “Vrem o monarhie constituţională, independentă, puternică şi democratică”, că “Programul statului ţărănesc e în inima poporului”, că “Muncitorimea se solidarizează cu lupta Partidului Naţional Ţărănesc de sub preşedinţia d-lui Iuliu Maniu” etc. În aceeaşi zi se anunţa şi “participarea extrem de numeroasă” la o întrunire de la Turnu Măgurele. (39)

În faţa acestor critici aduse guvernului, comuniştii ripostară cu o nebănuită violenţă. Din faptul că Partidul Naţional Ţărănesc deplângea recunoaşterea guvernului de către marile puteri occidentale, comuniştii trăgeau concluzia că opoziţia era “antinaţională”, “antipopulară”, “antisovietică” etc. “Da, suntem în doliu, scria editorialul Dreptăţii din 9 februarie, dar nu pentru că guvernul ar fi fost recunoscut, ci pentru situaţia în care a fost pusă ţara ca să se ajungă aci (…). O ţară are şi ea o mândrie care n-o lasă fără suferinţe când i se ştirbeşte demnitatea. Da – pentru mândria nesocotită, pentru demnitatea uitată de cel ce se pretinde propriul ei guvern – pentru asta suntem în doliu.” (40)

La 13 februarie era lansat primul Manifest al muncitorilor naţional-ţărănişti, analiză atentă a situaţiei acestei categorii sociale: “Sindicatele profesionale în ultimul timp au devenit trambuline politice, iar conducătorii acestor sindicate s-au vândut şi ne-au înşelat, creind vrajbă între clasele muncitorilor manuali şi intelectuali (…). Avem datoria de a ne solidariza pentru a ne susţine şi rezolva dezideratele noastre profesionale pe calea democraţiei adevărate, în cadrul căreia orice om are dreptul de a vorbi şi de a se asocia în mod liber, având garanţia că nu-l arestează nimeni dacă spune şi arată neomeniile pe care le îndură el şi familia lui.

Muncitorimea conştientă din toate clasele sociale, organizată pe plan politic în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, condusă prin ea însăşi, vă cheamă la lupta decisivă alături de ea şi lângă marii conducători ai democraţiei Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, pentru existenţa neamului, patriei şi regelui nostru iubit şi pentru câştigarea dezideratelor noastre profesionale în cadrul libertăţii, dreptului şi respectului omului.” (41)

O nouă adunare muncitorească avusese loc pe Calea Griviţei la 10 februarie: “În cuvinte însufleţite, d. profesor N. Necula, vicepreşedinte (al organizaţiei locale, n.n.), a arătat că lupta P.N.Ţ. este lupta pentru rege, pentru o Românie democrată. Mulţimea a intonat Imnul Regal, manifestându-se îndelung pentru M.S. regele şi pentru d-nii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.” Tot atunci, preşedintele organizaţiei de sector, avocatul Ion Marinache, proclama: “Pe plan intern, lupta noastră este pentru libertate, credinţă şi proprietate.” Iar Gică Măcărăscu, fost vicepreşedinte al Camerei, se întreba: “De ce americanul spune cu mândrie: «sunt american», englezul: «sunt englez», rusul: «sunt rus» şi noi nu putem spune: «sunt român»? De ce când spunem acest lucru ni se impută că suntem «fascişti»?” (42) În aceeaşi zi, la o întrunire a muncitorilor naţional-ţărănişti din Mediaş se prezentau 6.000 de participanţi dintr-o populaţie totală de 12.000 de suflete. Acolo a luat cuvântul inginerul Vasile Serdici, care în continuare a efectuat un turneu electoral prin zona învecinată: “Cele 12 zile petrecute de şeful organizaţiei în judeţ au fost un marş triumfal, sătenii şi orăşenii demonstrând un ataşament cu totul deosebit pentru d. Iuliu Maniu şi partidul nostru. În toate comunele, zidurile sunt acoperite de inscripţia: «Trăiască regele şi Iuliu Maniu».” (43)

Într-adevăr, situaţia în întreaga ţară era excepţională. Pretutindeni avea loc un adevărat reviriment al opţiunilor democratice, al credinţei în viitorul neamului. Minoritarii din guvern se vedeau asaltaţi de dezaprobarea generală la care erau supuşi. Era imposibil ca guvernul să aibă curajul să organizeze alegerile în această perioadă de plină renaştere şi efervescenţă a spiritului naţional. Data alegerilor a fost amânată fără termen. Partidul Naţional Ţărănesc a luat o atitudine promptă de blamare a acestui act: “Dacă alegerile vor putea fi eventual amânate pentru mai târziu, cauza nu trebuie căutată decât în teama pe care adversarii Partidului Naţional Ţărănesc o au că în aceste alegeri nu vor întruni sufragiile necesare rămânerii la putere. Atât şi nimic mai mult.” (44) Tot atunci se consemna faptul că ministrul naţional-ţărănist Emil Haţieganu a înaintat două proteste guvernului: unul pentru necomunicarea notelor prin care guvernele occidentale anunţau modalitatea de recunoaştere a guvernului român, precum şi a notei de răspuns a acestui guvern, iar al doilea pentru neîncetatele încălcări ale prevederilor acordului de la Moscova. În virtutea acestor prevederi, de pildă trebuiau eliberaţi din închisori toţi deţinuţii politici. Numeroşi studenţi naţional-ţărănişti (Moţoc, Ardelean, Udrea, Marinescu etc.), în frunte cu preşedintele Tineretului Universitar Naţional-Ţărănist, Mihail Tarţia, se aflau în închisori fără judecată pentru participarea la uriaşa demonstraţie din 8 noiembrie 1945: “Judecaţi voi, cetăţeni liberi ai veacului al XX-lea, martori oculari ai evenimentelor din 8 noiembrie 1945, dacă în acea zi memorabilă, aclamând pe rege, s-a atentat la siguranţa statului şi dacă şi astăzi, după acordul de la Moscova, trebuie să stai închis pentru «vina» de a fi comentat situaţia internă şi externă.” (45) În schimb, persoane realmente compromise continuau să activeze nestingherite în guvernul Groza. Dreptatea publica deseori documente demascatoare împotriva lor. Astfel, în 17 februarie se cerea de exemplu epurarea lui G. Macovescu, secretarul general al Ministerului propagandei, iar în 28 februarie L. Rădăceanu, ministrul muncii, era demascat ca fost negustor colaboraţionist şi antisemit. Tot în 17 februarie, sub titlul Alegerile pentru comitetele de fabrică sunt nule, Dreptatea combătea existenţa “Frontului Unic Muncitoresc” (F.U.M.): “În felul acesta, F.U.M.-ul a început şi a continuat să funcţioneze… afumând pe toată lumea. Dacă însă lucrul acesta a fost posibil timp de un an, cât Partidul Naţional Ţărănesc şi cel Liberal erau îmbrâncite din viaţa politică a ţării, nu mai înţelegem ca această organizaţie să funcţioneze aşa cum e alcătuită azi, numai din muncitori ai două grupări politice, chiar şi după recunoaşterea şi chemarea la viaţa politică a ţării a celor două mari partide istorice prin hotărârile de la Moscova. În clipa când Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal au fost invitate să reintre în arena politică românească, organizaţia F.U.M. sub forma incompletă de până atunci a încetat să funcţioneze!” (46)

În 17 februarie 1946 era publicat şi Manifestul muncitoarelor, ţărancelor şi intelectualelor naţional-ţărăniste, în care se sublinia: “Pentru a învinge însă, trebuie să demascăm întâi toate samavolniciile ce se comit azi în numele democraţiei (…). Vom lupta şi vom învinge, pentru ca prin votul nostru – dreptatea, libertatea şi adevărul să triumfe!” (47) Cât despre cererile comuniste de a se suprima apariţia Dreptăţii, acestea erau astfel caracterizate de cotidianul vizat: “Partidul comunist are în aceeaşi privinţă (a tolerării ziarelor opoziţiei, n.n.) o experienţă de care nu înţelege să ţie seamă; el preferă să imite faţă de presă procedeele introduse în Europa de Adolf Hitler. Noi, în calitate de adevăraţi democraţi, rugăm pe confraţii «fenedişti» să continue a zvârli cu noroiul calomniei în fruntaţii naţional-ţărănismului. Fiecare injurie din partea lor este pentru noi o decoraţie. În schimbul acestui serviciu, promitem la rândul nostru să nu cerem în niciun fel suprimarea acestei prese sau orice alte mijloace de coerciţiune care ar putea-o readuce în limitele eternului cod al bunului simţ.” (48)

Totul era ca populaţia să nu cedeze psihic în faţa acestor agresiuni la tot pasul. Moralul ei trebuia susţinut din răsputeri, deşi în acel moment ţara se afla la pământ. Tocmai de aceea, întrunirile partidelor democratice apăreau ca încercări supreme de a salva ceva din onoarea naţională. Este şi concluzia care se desprindea din discursul fruntaşului Ilie Lazăr, ţinut în ziua de 10 februarie la Orăştie: “În cuvinte vibrante i-a îndemnat pe cei prezenţi să continue lupta şi să nu se lase intimidaţi, încheind cu urări pentru rege, pentru ţară, pentru partid şi d. Iuliu Maniu.” (49)

Comuniştii în schimb, inventau noi mijloace de “reeducare” a populaţiei în noul spirit de după 6 martie 1945. Pentru cei ce nu ascultau radioul şi nu citeau presa comunistă au fost instalate megafoane pe străzi, care creau o atmosferă orwelliană, astfel descrisă în Dreptatea: “Şi, în vreme ce populaţia rabdă, înghite şi aşteaptă la pâine, la gaz, peste tot, megafoanele propagandei fac larmă şi răspândesc «voie bună» deasupra oraşului. Colac peste pupăză, alaltăieri «specialiştii» au instalat celebrele megafoane pe stâlpii din faţa Spitalului Colţea, care dimineaţa de la ora 6 – atunci când bolnavii dorm încă – încep sarabanda lor caraghioasă, spre disperarea bolnavilor şi indignarea populaţiei.” (50)

Teroarea cunoştea aceeaşi intensitate în întreaga ţară. În acest sens, deşi ştirile ajungeau greu la cotidianul P.N.Ţ., Dreptatea abundă în titluri edificatoare: Braşovul sub teroarea comunistă (20 februarie); Comuniştii au trecut la asasinate (20 februarie); Ororile fenediste de la Arad (22 februarie); Muncitorimea bucureşteană în plină teroare (23 februarie); Devastările cluburilor naţional-ţărăniste în serie (27 februarie); Sibiul sub semnul Inchiziţiei (27 februarie); Teroare la Constanţa (27 februarie); Terorizarea muncitorilor continuă în ţară (27 februarie); Echipa morţii de la Stadionul C.F.R. Giuleşti (28 februarie); Pe marginea agresiunilor de la Crângaşi şi Griviţa (28 februarie) etc., ca să ne limităm numai la ultima decadă a lunii februarie 1946. Ne putem însă uşor imagina ce se petrecea la scara întregii ţări în acea perioadă. Cum răspundea Partidul Naţional Ţărănesc acestui asalt fără precedent împotriva sa? Simplu: “Noi ne deosebim de F.N.D. prin aceea că avem un Dumnezeu, o ţară şi dragoste faţă de rege. Noi credem în naţiune, respectăm libertatea şi dreptul de proprietate.” (51) Peste două zile, referindu-se la Elementara bunăcuviinţă, Dreptatea menţiona: “D. Iuliu Maniu – în lunga şi rodnica d-sale carieră politică – a fost de foarte mulţi şi de foarte multe ori atacat. A fost violent atacat odinioară în Parlamentul din Budapesta şi a fost mai ales încontinuu atacat de presa maghiară. Nu socotesc neglijabilii adversari de astăzi ai şefului Partidului Naţional Ţărănesc, onor. membri ai F.N.D.-ului, că ar trebui să păstreze faţă de un om care a scris atâtea pagini importante în istoria ţării – o atitudine cât de cât conformă regulelor bunei cuviinţe? Este cu atât mai supărător vocabularul «fenedist» când el este surprins pe buzele, responsabile presupunem, ale unor demnitari de stat sau reprezentanţi ai organismelor colective.

Mai puţină bădărănie, domnilor!” (52)

Sub titlul Cine sunt adevăraţii vinovaţi de la 8 noiembrie?, ziarul se ocupa din nou de nevinovaţii arestaţi ai Siguranţei: “D-nii Tarţia, Moţoc, Marinescu şi ceilalţi deţinuţi politici implicaţi în înscenarea «vinovaţilor» de la 8 noiembrie nu au fost puşi în libertate. Aşa respectă guvernul angajamentele solemne luate faţă de cele trei mari puteri. În acelaşi timp, Curtea Marţială nu a început încă instrucţia adevăraţilor vinovaţi, cu toate că informatorii care s-au perindat prin faţa procurorului instructor militar au produs documente şi probe şi au dat nume de agresori şi de pistolari, numerele camioanelor cu agenţi comunişti agresori, fotografii şi filme care constituie proba evidentă a asasinatelor şi a premeditării.” Însă primul ministru Groza, cu multă candoare, a declarat că în toată ţara nu existau decât 10 (zece) deţinuţi politici. Replica Dreptăţii: “Se adunau 5-6.000 de muncitori într-o piaţă publică (sub ameninţarea concedierii sau a reţinerii bonului de pâine) şi a doua zi Scânteia şi România liberă constatau că 700.000 de cetăţeni şi-au manifestat încrederea în guvern. Această deprindere «democratică» are şi reversul ei: exagerarea «à la baisse». Sunt 3.000 de arestaţi politici? Să-i reducem, pentru uzul oficial, la 10. Şi acordul de la Moscova este respectat – guvernul îşi ţine angajamentul.” (53) În faţa unei asemenea reavoinţe era extrem de greu să se poată întreprinde ceva în favoarea arestaţilor. Singura lor consolare o puteau constitui desele vizite pe care le făcea la închisoarea Văcăreşti ministrul P.N.Ţ. Emil Haţieganu.

Referitor la problemele ţărănimii, profesorul ieşean Gheorghe Zane scria în articolul Partidul Naţional Ţărănesc şi reforma agrară: “Suntem convinşi că alta ar fi fost soarta noilor proprietăţi ţărăneşti şi a tuturor împroprietăriţilor dacă legea bine chibzuită de specialiştii noştri s-ar fi aplicat în întregimea ei şi cu gândul adevărat că proprietatea mică ţărănească trebuie să fie la baza statului nostru, aşa cum este credinţa noastră. Dar reforma din 1945, aşa cum s-a făcut pe teren, este departe de a împlini nevoile ţărănimii. Mai mult ca oricând, greutăţile o apasă. Ea aşteaptă azi cu nerăbdare mai mare ca oricând adevărata reformă şi pe cei care într-adevăr o vor putea face.” (54)

Dar cea mai tragică problemă abordată în paginile Dreptăţii în multe din acele zile a fost înfiorătoarea agresiune comunistă petrecută la Arad. Numărul din 22 februarie 1946, sub titlul În plină serie de asasinate… Ororile fenediste de la Arad. Care este atitudinea guvernului?, relata atacul criminal produs cu câteva zile mai devreme asupra sediului Partidului Naţional Ţărănesc din Arad. Criminalii au pătruns în sediu şi, după ce l-au devastat, au matratat pe toţi membrii partidului care se aflau din întâmplare acolo, în frunte cu dr. Alexe Boţioc, vicepreşedintele organizaţiei judeţene. Aflând cu oroare despre aceste grozăvii, Iuliu Maniu îi scria doctorului Iustin Marşieu, preşedintele organizaţiei P.N.Ţ. Arad: “Agresiunea săvârşită în contra clubului nostru şi contra distinşilor noştri prieteni din Arad ne-a revoltat în cea mai mare măsură. Ea constituie nu numai un act inuman care nesocoteşte toate regulile unei lupte civilizate, dar sfidează în mod evident şi hotărârile de la Moscova şi angajamentele luate de guvern şi marile puteri că acele hotărâri vor fi respectate.” Aurel Leucuţia îi transmitea aceluiaşi: “Adânc impresionat de barbaria nemaipomenită, te rog să comunici prietenilor noştri toată admiraţia mea pentru devotamentul arătat în lupta pentru triumful democraţiei. Asemenea metode sunt de esenţa dictaturilor fasciste şi vom face totul pentru a le elimina din viaţa noastră publică.” (55) Un protest vehement contra acestor fărădelegi a ridicat în guvern şi dr. Haţieganu: “Cu acest prilej, d-sa a înfăţişat guvernului fotografiile celor maltrataţi, cât şi declaraţiile martorilor. După aceea, d. ministru Haţieganu a cerut ca agresiunea de la Arad să fie anchetată de o comisie ministerială.” (56)

Sub preşedinţia lui Maniu s-a întrunit la 23 februarie Biroul P.N.Ţ. Comunicatul publicat menţiona: “S-au discutat agresiunile săvârşite de către elemente comuniste, sub indiferenţa protectoare a organelor Poliţiei, la Arad, Timişoara, Bucureşti (filatura Dacia), ale căror victime au fost nu numai membri ai partidului, dar şi alţi numeroşi cetăţeni. S-a luat de asemenea în cercetare toată acţiunea de terorizare a funcţionarilor publici, care sunt siliţi să se înscrie în partidele din F.N.D. afiliate partidului comunist. În sfârşit, s-a discutat suprimarea oricărei libertăţi în viaţa sindicală datorită impunerii alegerii pe faţă a organelor de conducere sindicală.

Biroul constată că agresiunile şi toate procedeele mai sus arătate fac parte dintr-un sistem cu care se urmăreşte în fapt împiedicarea manifestării politice a Partidului Naţional Ţărănesc şi suprimarea libertăţilor cetăţeneşti. Această acţiune este contradictorie angajamentelor pe care guvernul şi le-a luat faţă de cele trei mari puteri aliate şi care stau la baza recunoaşterii sale de către acestea. Partidul Naţional Ţărănesc face răspunzător guvernul de toate urmările acestor acţiuni! Declară că va da cea mai deplină satisfacţiune victimelor violenţelor comuniştilor şi organelor Poliţiei şi va pedepsi la timpul său cu cea mai mare rigoare pe cei vinovaţi de aceste agresiuni şi ilegalităţi. Facem apel la toţi cetăţenii să reziste şi să facă zid în jurul Partidului Naţional Ţărănesc.” (57)

În acelaşi număr se menţiona: “Azi dimineaţă, d. prof. dr. Emil Haţieganu, reprezentantul P.N.Ţ. în guvern, a prezentat d-lui prim ministru Petru Groza un memoriu prin care protestează energic împotriva devastării mai multor sedii ale Partidului Naţional Ţărănesc din capitală, cerându-i să ia măsuri severe şi imediate contra agresorilor.” (58) Credem că nu mai este nevoie să specificăm că niciunul dintre aproape zilnicele memorii şi proteste ale ministrului naţional-ţărănist, ca şi ale colegului său liberal, nu au fost luate în considerare vreodată de guvernul procomunist.

Dar ultimul act al tragediei de la Arad abia acum urma să se joace. Numărul Dreptăţii din 8 martie 1946 apărea îndoliat, cu chenar negru, anunţând moartea doctorului Alexe Boţioc în urma maltratărilor la care fusese supus cu ocazia atacului criminal anterior. Acelaşi număr reproducea mesajul lui Maniu către doamna Boţioc: “Cutremurat şi indignat până în adâncul sufletului de tragicul sfârşit al distinsului nostru prieten, iubitul dv. soţ, vă rog să primiţi întreaga noastră simpatie şi cele mai simţite condoleanţe pentru durerea care v-a lovit. Revoltătoarea agresiune a sălbaticului tumult fenedist, a cărui jertfă a fost decedatul, a indignat toată lumea civilizată şi l-a consacrat de martir al libertăţii noastre naţionale. Memoria lui va fi eternă şi justiţia imanentă divină va da satisfacţie tuturor celor care suferă pentru umanitate şi drepturile ei.” (59)

Peste alte două zile, înmormântarea acestui martir naţional a prilejuit poate ultima mare manifestare a spiritului de neatârnare a poporului român: Aradul în doliu. Populaţia arădană a condus la locul de veci pe Dr. Alexe Boţioc, victima agresiunii fenediste. 15.000 cetăţeni au urmat cortegiul. Delegaţiile tuturor organizaţiilor P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat au adus un ultim salut defunctului. Acest titlu apărea pe prima pagină a Dreptăţii. Într-un alt articol, intitulat Concluzia unei sângeroase minciuni, se sublinia: “Bandiţi înarmaţi au pătruns în clubul naţional-ţărănist din Arad, unde au asasinat pe D-rul Alexe Boţioc în vârstă de 68 de ani, venerabil bătrân care în viaţa lui nici n-a fost la Atelierele Griviţa, n-a fost nici ministru, nici comandant de Jandarmerie sau Poliţie, n-a avut niciun amestec direct în întâmplările de acum 13 ani din capitală. Iată unde duce calomnia ziarelor fenediste: la găsirea unor pretexte pentru uzul criminalilor iresponsabili.” (60) Şi bineînţeles că niciunul dintre acei criminali nu vor fi niciodată traşi la răspundere.

Peste toate celelalte, guvernul sărbătorea anul de la venirea la putere. Un bilanţ remarcabil al acestui an îl făcea şi cotidianul P.N.Ţ. sub titlul Un an de guvernare fenedistă: “Populaţia a putut constata cu ocazia zilei de 8 noiembrie că, atunci când manifestează altfel decât se impune muncitorilor şi funcţionarilor din întreprinderi, scoşi cu forţa la mitinguri fenediste, cu copoi pe margini, urmările pot fi riscante. Astfel, la manifestaţiunile ce au avut loc la Bucureşti s-au trădat aceleaşi practici, atunci când cei de alte păreri şi-au exprimat altfel de lozinci decât cele impuse. După terminarea manifestaţiei fenediste, tineretul universitar, manifestând în faţa Palatului Regal pentru M.S. regele şi fruntaşii naţional-ţărănişti, au fost bruscaţi şi o parte din ei arestaţi de către organele de Poliţie şi agenţi secreţi pentru că au strigat lozinci naţional-ţărăniste, bazaţi pe libertăţile garantate de guvern în baza Convenţiei de la Moscova.

Dar astfel de cazuri au fost semnalate şi în restul ţării; căci aceste abuzuri nu se fac niciodată izolat. Măsurile luate de guvern s-au dovedit în toate cazurile cu caracter general. Astfel, în timp ce manifestanţii strigau în piaţa mare din Cluj «Moarte lui Maniu», un grup de studenţi au strigat «Trăiască Iuliu Maniu»; acest contradictoriu de păreri politice a atras o serie de barbarii din partea fenediştilor. Un mare număr de studenţi au fost crunt loviţi, dintre care studenţii Ursu Ion şi Micu Romul, ambii din anul trei al Facultăţii de medicină, se găsesc în stare gravă internaţi în spital.

Este inutil să mai vorbim de binefacerile regimului într-un an de guvernare, pentru care guvernul şi-a mobilizat toate mijloacele de propagandă: presă, radio, megafoane puse la toate colţurile spre a vărsa valuri de minciuni, care nu vor putea influenţa ochiul atent şi obiectiv al celor care se informează asiduu în viaţa de toate zilele a acestui obidit popor, în numele căruia se angajează fără nicio verificare să-l târască pe o pantă primejdioasă. Guvernul trebuie să ştie că poporul nu uită.” (61)

Opozantul cel mai temut al acestui regim pe întreaga perioadă a existenţei sale de până atunci fusese preşedintele P.N.Ţ. Iuliu Maniu. Dreptatea din 9 martie reproducea un articol despre această personalitate scris de Grigore Gafencu şi apărut în La Gazette de Lausanne ca răspuns la un alt articol, apărut anterior în aceeaşi gazetă: “Colaboratorul dvs. anonim pretinde că d. Maniu, venerabilul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, s-a resemnat să-şi încheie zilele în izolare şi într-un rol pur teoretic de apărător al libertăţii. Nu cunosc ultimele intenţii ale d-lui Maniu. M-am îndepărtat de partidul său înainte de război, într-un moment în care nicio problemă esenţială de ordin naţional nu se punea şi când eram liber să-mi servesc ţara cum înţelegeam. Însă m-am închinat în faţa admirabilului rol pe care d. Maniu l-a jucat în timpul războiului, când el a fost sufletul rezistenţei româneşti contra politicii de invazie a Germaniei hitleriste. Curajul şi patriotismul său i-au asigurat calda şi fidela încredere a poporului român.”

Între timp, rândurile opoziţiei se îngroşau neîncetat. După ce încă de la sfârşitul anului 1945 Constantin Titel Petrescu anunţase că Partidul Social Democrat se va prezenta în alegeri separat de blocul comunist, la 10 martie 1946 s-a ţinut congresul acestei formaţiuni cu mare aderenţă în lumea muncitorească. Problema prezentării separate în alegeri punându-se la vot deschis, agenţii comunişti infiltraţi în conducerea P.S.D. au reuşit sabotarea ei. 232 de participanţi au votat alianţa cu P.C.R. şi doar 29 s-au opus. Nicoleta Franck caracteriza astfel acest act: “Ignorând realitatea, paralizaţi de idei preconcepute, întunecaţi voit de clişee îngheţate, înlănţuiţi de dogmele ideologiei lor, socialiştii români au comis la 10 martie 1946 o imensă greşeală.” (62) Dar Titel Petrescu şi adepţii săi au părăsit imediat acest partid-marionetă, constituind un partid nou, Partidul Social Democrat Independent, care în continuare s-a apropiat de naţional-ţărănişti şi de liberali. Totodată, acest partid aducea în sprijinul opoziţiei şi o importantă masă de alegători.

Peste alte câteva zile, la 26 martie 1946, regele Mihai era decorat de guvernul Statelor Unite cu ordinul “Legion of Merit” în gradul de “Chief Commander”. Motivaţia acestei decorări era foarte semnificativă: “Prin înalta calitate a vederilor sale, prin acţiunea sa îndrăzneaţă şi prin extraordinarele sale calităţi de comandant, Regele Mihai I a servit remarcabil cauza libertăţii şi a democraţiei.” (63) Alegerea acestui moment nu a fost, fireşte, întâmplătoare, şi opinia publică românească a interpretat, desigur cum se cuvenea, semnificaţia ei.

Ziarul Dreptatea continua să fie principalul purtător de cuvânt al Partidului Naţional Ţărănesc, ca un strigăt de protest al majorităţii poporului faţă de umilinţele zilnice la care era supus. Munca de redactare a acestui ziar era infernală. El trebuia scris zilnic de trei-patru ori, pentru că cenzura oficială devenea tot mai necruţătoare. Spaima guvernului era, de altfel, pe deplin justificată. Oricât s-ar fi străduit, nu ar fi putut organiza nişte alegeri din care să iasă neapărat învingător, iar alt rezultat era de neconceput pentru el. Mai erau multe de făcut în acest sens. Observa şi Nicolae Carandino (articolul Şansele democraţiei): “Data alegerilor n-a fost încă fixată. Legea electorală nu s-a publicat. Pare astăzi neîndoios că guvernul, înainte de a stabili condiţiile viitoarei consultări populare, se orientează printre partide, partiduleţe şi simulacre, doritor să capteze, în criza de popularitate în care se află, cât mai multe sufragii; speranţa de a utiliza energii personale şi resturi uitate, speranţa de a menţine formele, fie ele goale de conţinut, această speranţă animă singură o grupare de factori prea întâmplători ca să fie armonici şi prea şubrezi moralmente ca să se poată impune colectiv.” (64) Cu referire tot la problemele de actualitate, în special la agresiunile comuniste asupra populaţiei, o Moţiune a muncitorilor naţional-ţărănişti din Bucureşti specifica: “Muncitorimea a hotărât să lupte deschis şi cinstit pentru a înlătura această cădere pe panta retrogradă a anarhiei, care duce la prăbuşirea civilizaţiei şi culturii, câştigate prin jertfa milioanelor de oameni.” (65)

Dacă până atunci agresiunile loviseră mai ales în membrii de rând ai partidului sau în simpli simpatizanţi, acum începeau să-i atingă şi pe liderii proeminenţi. La 25 aprilie era anunţat atentatul produs la Cluj asupra ministrului Emil Haţieganu. Alte agresiuni au suferit: Ion Mihalache la Bacău, Gheorghe Taşcă la Bucureşti (Ateneul Român), Ghiţă Popp la Dej, Dumitru Căpăţâneanu la Craiova, Cezar Spineanu la Târgovişte, Nicolae Penescu la Piteşti etc. Un caz tipic a fost cel petrecut la 15 mai la Ateneul Român. În acea zi, conducerea P.N.Ţ. şi alte importante personalităţi au aniversat 98 de ani de la Adunarea de la Blaj, atât de însemnat moment al istoriei românilor. Au participat Iuliu Maniu, Ion Mihalache cu soţia, Emil Haţieganu, Constantin Angelescu, Nicolae Penescu, Mihail Popovici, Aurel Leucuţia, Bebe Brătianu, Pantelimon Halippa, generalul Nicolae Rădescu, Ilie Lazăr, Zaharia Boilă etc. În cuvântarea rostită cu acel prilej, Haţieganu menţiona: “Programul de pe Câmpia Libertăţii nici acum, după 98 de ani, încă n-a fost depăşit (…). În 1848 predica Simion Bărnuţiu, iar în 1918 nepotul său Iuliu Maniu vestea neamului împlinirea pe veci a idealului nostru, Unirea cu Patria Mamă. Două culmi, două mândrii ale întregului nostru neam.” (66) La ieşirea din Ateneu, fruntaşii democraţi români au fost atacaţi cu mare violenţă de bandele de zurbagii comunişti. Cu mare greutate, unii “norocoşi”, printre care Maniu, Mihalache şi Haţieganu, au reuşit să se furişeze, sub protecţia unui grup de studenţi, care în schimb au fost straşnic molestaţi. Dimpotrivă, recepţionând din plin loviturile bandiţilor, fostul prim ministru Nicolae Rădescu, fruntaşul basarabean Pantelimon Halippa şi alţi numeroşi participanţi la această sărbătoare a spiritului naţional au fost grav răniţi, necesitându-se spitalizarea lor urgentă.

Comuniştii aveau de ce să fie alarmaţi. Cu câteva zile înainte, la 10 Mai 1946, populaţia din Bucureşti, Iaşi, Oradea, Cluj, Arad, Târgu Mureş şi alte nenumărate localităţi sărbătorise cu entuziasm ziua naţională a României. Despre ceea ce s-a petrecut în faţa Palatului Regal îşi amintea şi peste jumătate de secol regele Mihai: “La sfârşitul paradei, tocmai când trebuia să coborâm de la tribună ca să intrăm în maşină, o mare mulţime de oameni a rupt cordoanele de ordine şi a dat năvală spre noi. Au început să strige: «Trăiască Regele!» şi să cânte. Eram emoţionat. Îmi aduc aminte totul atât de clar. Maşina oficială cântărea aproape două tone şi jumătate, nu era blindată, nu, avea doar o caroserie foarte grea – au luat-o pe sus, abia am putut să ne facem loc prin mulţime. A fost un moment de emoţie puternică. Atunci mi-am dat seama mai bine că oamenii înţeleg ceea ce vreau eu să fac, că opoziţia mea la faptele guvernului prosovietic are consimţământul unui mare număr de suflete. Manifestaţia în jurul maşinii a durat aproape douăzeci şi cinci de minute. Ruşii s-au supărat foarte tare. Ştiau foarte bine că nu se bucură de nicio simpatie din partea românilor, dimpotrivă, că românii îi detestă şi că unirea lor în jurul Coroanei s-a transformat într-o acţiune de protest împotriva sovietizării.” (67) Iar referitor la acelaşi moment, Nicoleta Franck adăuga: “Populaţia trece peste santinele şi ajunge lângă tribună, ovaţionându-şi regele. Încă o dată, automobilul regal se va deplasa la pas, înconjurat, precedat şi urmat de mii de oameni, dintre care unii s-au suit chiar pe capota maşinii. Entuziasmul se propagă, bucureştenii se înghesuie în Piaţa Palatului, strigând din răsputeri: «Trăiască Regele, trăiască Maniu!»” (68) Era singurul mod prin care populaţia putea răspunde oprimatorilor săi.

Pentru edificare, merită să comparăm această izbucnire spontană de entuziasm popular cu ceea ce se petrecuse la “aniversarea” guvernului Groza (6 martie 1946). Iată ce notase la acea dată în jurnalul său generalul Constantin Sănătescu: “Un an de la instalarea acestui guvern. S-au dat ordine severe să se facă manifestaţii de simpatie. Chiar şi armata a primit ordin ca şaptezeci la sută din efectiv să participe la manifestaţii, întocmindu-se tabele pentru a se controla dacă ordinele date s-au executat întocmai. Acest lucru – participarea armatei la acte politice – se întâmplă pentru prima oară în ţara românească.” (69)

Cu câteva zile mai devreme de marea manifestare de mai sus, comuniştii si sovieticii dăduseră o nouă lovitură de teatru pe scena vieţii politice româneşti. La 6 mai 1946 începea primul mare proces stalinist din istoria României: procestul foştilor conducători ai ţării din perioada 1940-1944, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu. La câteva zile după arestarea sa din 23 august 1944, mareşalul Antonescu, împreună cu ministrul său de externe, Mihai Antonescu, şi cu câţiva colaboratori apropiaţi, fuseseră ridicaţi de sovietici şi închişi la Lubianka. Acolo au fost multă vreme interogaţi şi şantajaţi pentru a se lepăda de idealurile ce-i însufleţiseră în timpul guvernării, de creare a unei Românii independente, unitare, puternice şi stabile. Unele dintre declaraţiile lor vor fi utilizate de acuzarea sovietică la marele proces de la Nürnberg al conducătorilor nazişti. Apoi, când momentul a fost socotit oportun, micul grup de prizonieri a fost expediat înapoi în ţară pentru a fi judecat şi condamnat la pedepse dinainte stabilite. Procesul “marii trădări naţionale” va avea loc în perioada 6-15 mai la Bucureşti.

Întreaga atenţie a opiniei publice româneşti era conectată asupra acestui proces. Echipa guvernamentală a lui Antonescu, desigur foarte impopulară în momentul răsturnării sale de la putere datorită războiului prelungit în care menţinuse ţara, fusese totuşi net superioară conducerii procomuniste din 1946. În vremea lui Antonescu ţara luptase ca să recapete Basarabia şi nordul Bucovinei, relaţiile cu Germania fuseseră de cvasi-egalitate, iar nivelul de trai, deşi era război, se păstrase într-un stadiu satisfăcător. Comparaţia cu regimul procomunist era evident defavorabilă acestuia. El nu era un regim naţional care să încerce să salveze integritatea ţării (nici Transilvania de nord nu era sigur reintegrată), pe plan extern punea mai presus interesele Uniunii Sovietice decât pe cele ale României, iar costul vieţii era acum mai mare ca niciodată. O inflaţie fără precedent, o foamete cumplită, un jaf înspăimântător al puterii ocupante, cu largul concurs al guvernului, acesta era bilanţul regimului procomunist până în acel moment. Şi tot comuniştii erau chemaţi să-l judece pe Antonescu!

Procesul s-a desfăşurat în faţa unui Tribunal “al poporului”, creat numai din reprezentanţi ai partidelor coaliţiei guvernamentale. Maniera sa de desfăşurare a îngrozit pe toţi observatorii. Actul de acuzare, interogatoriile luate de Tribunal, rechizitoriul, pledoariile avocaţilor, toate frizau brutalitatea proceselor “Vâşinski” din anii ’30. Prestigioasa tradiţie judiciară românească era aruncată la coş. Totul era făcut în grabă şi de mântuială, numai pentru a exista o “justificare” la sentinţele de condamnare ce urmau a fi pronunţate.

Dacă instanţa de judecată a fost monocoloră, în schimb au fost citaţi ca martori aproape toţi liderii scenei politice româneşti a momentului: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu etc. din partea opoziţiei, dar şi Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul Vasiliu Răşcanu, Constantinescu-Iaşi etc. din partea guvernanţilor. Din grupul ultimilor, niciunul nu se va prezenta însă. Liderii opoziţiei nu au procedat la fel.

La 11 mai 1946, Iuliu Maniu se prezenta ca martor al apărării în acest proces, asistat de Emil Haţieganu, Ilie Lazăr, Corneliu Coposu şi Şerban Ghica. A fost probabil momentul culminant al procesului. O depoziţie de peste cinci ore, în care marele om politic, în picioare lângă scaunul care-i fusese ostentativ “oferit”, rememora zbuciumata perioadă a războiului, momentul 23 august, relaţiile sale cu guvernul de atunci şi dădea o veritabilă lecţie de adevărată ţinută şi de corectitudine desăvârşită faţă de foştii adversari, aflaţi acum pe banca acuzării. Când aa-zisele “stenograme” ale procesului vor fi reunite într-o carte, (70) ele vor fi însă bine “corectate”, ca să iasă totul aşa cum dorea guvernul. Depoziţia lui Maniu, în forma sa autentică, a rămas închisă în sala Tribunalului.

Cu acel prilej, Iuliu Maniu a avut un interesant duel verbal cu acuzatorul public comunist Săracu pe tema activităţii legionarilor după 23 august 1944. Îl reproducem:

“Acuzatorul public Sărcu: Dl. Maniu a primit după 23 august pe legionari în partidul d-sale.

I. Maniu: Lucrurile s-au petrecut astfel: eu am discutat problema legionarilor cu dl. Brătianu, cu dl. Pătrăşcanu, cu dl. Titel Petrescu, şi cu toţii împreună am căzut de acord că cererea legionarilor de a activa ca partid alături de celelalte nu poate fi admisă. Am hotărât de comun acord că mişcarea legionară nu mai poate activa şi ea trebuie să fie desfiinţată. De asemenea, am hotărât ca acei legionari care nu au mâinile pătate de sânge, care nu s-au făcut vinovaţi de violenţe şi abuzuri, dacă se leapădă de ideologia lor şi se convertesc în mod sincer la convingeri democratice, să poată fi primiţi în partidele democratice existente. Era o hotărâre adusă în comun, de toţi reprezentanţii partidelor. Partidul Naţional Ţărănesc a primit în organizaţia sa câţiva din cei care îndeplineau condiţiunile fixate. Majoritatea legionarilor au fost primiţi de partidul comunist. Acest partid le-a asigurat şi locuri de conducere.

Acuzatorul public Sărcu: Eu sunt reprezentantul unui partid muncitoresc care a avut de suferit de pe urma mişcării legionare. În numele partidului comunist împotriva insultei pe care martorul a adus-o acestui partid, acuzându-l că a primit pe cei mai mulţi legionari.

I. Maniu: Dvs. sunteţi greşit. Eu nu am acuzat pe nimeni, nici nu am spus lucrurile cu intenţiune jignitoare. Am restabilit numai faptele. Eu nu reproşez partidului comunist că a primit pe cei mai mulţi legionari, dacă aceştia nu s-au făcut vinovaţi în trecut de abuzuri. Eu am arătat care este situaţia.” (71)

Tot cu acea ocazie, Maniu a făcut dovada clară a esenţei caracterului său democratic, desolidarizându-se fără reţinere de nesăbuitele atacuri ale comuniştilor la adresa mareşalului Antonescu: “Suntem toţi români şi, dacă o părere politică diferă, nu înseamnă că devenim duşmani de moarte. Am avut întotdeauna contact politic cu toţi şefii de partide şi cu toţi prim-miniştrii, chiar când erau adversari politici ai mei. În acest fel trebuiesc înţelese atât conversaţiile, cât şi întâlnirile mele cu dl. Ion Antonescu.” (72)

La ieşirea din sala procesului, un alt gest al lui Maniu i-a uluit pe comuniştii prezenţi: “Cu tot rechizitoriul acesta obiectiv, fără patimă, fără orbire, bazat pe fapte reale, când dl. Maniu părăseşte sala de şedinţe şi trece pe lângă boxa inculpaţilor, întinde mâna marelui vinovat, acesta se ridică surprins, se uită mirat o clipă în ochii albaştri ai d-lui Maniu, dă mâna plin de jale şi recade zdrobit cu capul aplecat pe piept pe scaunul său de vinovat.” (73) Interpelat imediat de preşedintele Tribunalului în legătură cu acest gest, Maniu a răspuns ferm: “Domnule Preşedinte, nu am dat mâna unui duşman, ci unui adversar…” (74) Aşa a înţeles Maniu să-şi ia adio de la fostul conducător al ţării. Astăzi, gestul pare unul de profundă nobleţe sufletească, datorată unei ţinute morale deosebite. A fost şi motivul pentru care multe zile s-a aflat în centrul atenţiei presei comuniste, căreia nu i-a fost greu să-l interpreteze ca o nouă dovadă a “fascismului” manifestat de Maniu, care se demasca drept un “complice” al acuzaţilor etc. La toate aceste impertinenţe, Dreptatea răspundea: “Faptul că d. Iuliu Maniu, după ce a depus în faţa unui tribunal împotriva acuzaţilor foşti adversari, găseşte un gest creştinesc de despărţire lumească, este comentat în fel şi chip. Oamenii de talent, oamenii de spirit sau numai perfecte şi mărunte lichele se grăbesc să tragă concluzii dintr-un gest lipsit de orişice altă semnificaţie decât morală.” (75)

Tot datorită răstălmăcirilor din presa comunistă faţă de depoziţia sa, în special cu privire la “neparticiparea” sa la înfăptuirea actului de la 23 august, Maniu a fost nevoit să trimită o scrisoare lămuritoare preşedintelui Tribunalului, publicată la 15 mai. La 18 mai era publicată şi scrisoarea trimisă Tribunalului de Ion Mihalache, care nu s-a putut prezenta în termen ca martor. Ea cuprindea, de asemenea, numeroase puncte de interes, în special cu privire la acuzaţia de “voluntariat” pe frontul de est care i se aducea frecvent, la relaţiile sale cu guvernul Antonescu etc. Niciunul din aceste documente nu a fost primit pe măsura valorii sale excepţionale, ci din ele s-au tras concluzii interesate şi răuvoitoare. De altfel, întregul proces s-a desfăşurat în acest spirit. În conversaţiile sale cu Mircea Ciobanu, regele Mihai sintetiza astfel esenţa lui: “A fost un simulacru de proces, o mascaradă. Am declarat asta şi în alte împrejurări. Antonescu s-a comportat cu demnitatea care-l caracteriza, ca un om care îşi cunoaşte preţul. La proces, Maniu a afirmat că nu l-a tratat niciodată ca pe un duşman, ci ca pe un adversar.

Mircea Ciobanu: E o discuţie care ţine de vremuri şi de moravuri mai bune decât cele pe care le cunosc generaţiile care s-au afirmat după război. În comunism, un adversar este implicit şi un duşman, care trebuie lichidat.

Mihai: E o diferenţă între lupta de idei într-o societate care cunoaşte şi respectă legile disputei şi antropofagia comunistă. Faptul că Maniu a caracterizat astfel relaţia lui cu Antonescu a impresionat pe toată lumea, dar comuniştii n-au înţeles precizarea lui; n-au înţeles nici măcare de ce, atunci când a ieşit din sala procesului, i-a dat mâna. L-au criticat. Ce ar fi trebuit să facă Maniu în situaţia asta? Să-şi înfunde adversarul? Să-i adreseze vorbe grele? Să-i întoarcă spatele, în loc să-şi ia rămas bun de la el?” (76)

Acum este mai uşor de înţeles care era adevăratul scop al procesului Antonescu, de ce s-a desfăşurat el tocmai în toiul campaniei electorale. Procesul Antonescu a fost integrat operaţiunii de denigrare a opoziţiei democratice. Condamnarea mareşalului Antonescu şi a colegilor săi fusese demult hotărâtă, şi nu la Bucureşti. Dar aducerea lor din Uniunea Sovietică după aproape doi ani şi instrumentarea procesului în ţară, în plină campanie electorală, aveau un sens bine stabilit. Acest proces slujea unui scop politic al momentului. Scenariul prevedea în primul rând implicarea lui Maniu în calitate de complice al războiului antisovietic şi de susţinător al dictaturii antonesciene, pentru a putea fi, mai târziu, aruncat şi el în boxa acuzaţilor. Faptul nu a scăpat atenţiei observatorilor, fiind dezvăluit, între alţii, de Tudor Teodorescu-Branişte în Jurnalul de dimineaţă. Încă din 16 mai, Nicolae Carandino scria în Dreptatea: “Interesul procesului trebuia să fie deplasat spre martori şi, cu destulă stăruinţă, deşi fără abilitate, a fost deplasat. Nu s-a urmărit condamnarea celor din boxă, condamnare dinainte câştigată, ci în primul rând implicarea adversarilor politici, presupuşi asociaţi. În vederea acestei nemaipomenite performanţe, unii avocaţi mlădioşi, unii acuzaţi benevolenţi şi unii mai mult sau mai puţin obedienţi acuzatori şi-au dat concursul.” (77) De altfel, acelaşi va fi scopul ascuns al tuturor proceselor îndreptate oficial împotriva foştilor conducători: procesul ziariştilor criminali de război (iunie 1945), procesul miniştrilor antonescieni (octombrie 1946), procesul “organizaţiilor teroriste” (noiembrie 1946), între acuzaţii ultimului proces (şi condamnat la muncă silnică pe viaţă) figurând generalul Aurel Aldea, care luase parte activă la lovitura de stat de la 23 august 1944 şi era un apropiat al regelui Mihai. Toate aceste procese nu urmăreau în fapt decât compromiterea partidelor democratice. Ele nu au reuşit însă decât să se transforme în implacabile acte de acuzare la adresa regimului comunist.

Note:

1 Gheorghe Ţuţui, Mircea Popa, Hohenzollernii în România, Bucureşti, 1962, p. 87.

2 Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, 1983, p. 521.

3 România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. III, Bucureşti, 1989, p. 453.

4 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1992, p. 249-250.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 324.

6 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 217.

7 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 295-296.

8 Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 239-240.

9 Mihai Fătu, 1946. Din istoria politică a României contemporane, Bucureşti, 1968, p. 25-26.

10 Nicolae Baciu, op. cit., p. 146.

11 Ibidem, p. 211.

12 Ibidem, p. 218.

13 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 43.

14 Nicolae Baciu, op. cit., p. 219-220.

15 Nicoleta Franck, op. cit., p. 241.

16 Nicolae Baciu, op. cit., p. 227.

17 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 218.

18 Nicolae Penescu, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, p. 161.

19 Ibidem, p. 162.

20 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie, p. 297.

21 Ibidem, p. 287.

22 Ibidem, p. 307.

23 Ibidem, p. 308.

24 Ibidem.

25 Ibidem, p. 299.

26 Ibidem, p. 300.

27 Ibidem, p. 301.

28 Ibidem, p. 288.

29 Pompiliu Pop Mureşan, Adevărul despre Iuliu Maniu, Bucureşti, 1946; Tudor Savin, Istoria unei figuri “istorice”: Iuliu Maniu, Bucureşti, 1946; Nicuşor Graur, Ion Mihalache et comp., Bucureşti, 1946; Iuliu Maniu văzut de Dinu Brătianu, I. Costinescu şi Tancred Constantinescu, Bucureşti, 1946; Maniu şi Brătianu duşmanii păcii, duşmanii prieteniei între popoare, Bucureşti, 1946 (fără autor!) etc.

30 Mihai Fătu, 1946. Din istoria politică…, p. 169.

31 Nicolae Penescu, op. cit., p. 171.

32 Nicolae Baciu, op. cit., p. 221.

33 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 221.

34 Ion Mihalache, Cuvinte către ţară, Bucureşti, 1946.

35 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie, p. 297.

36 Idem, 1946. Din istoria politică…, p. 87.

37 Ibidem, p. 82.

38 Dreptatea, nr. 3 din 7 februarie 1946.

39 Ibidem, nr. 4 din 8 februarie 1946.

40 Ibidem, nr. 5 din 9 februarie 1946.

41 Ibidem, nr. 8 din 13 februarie 1946.

42 Ibidem.

43 Ibidem.

44 Ibidem, nr. 10 din 15 februarie 1946.

45 Ibidem.

46 Ibidem, nr. 12 din 17 februarie 1946.

47 Ibidem.

48 Ibidem.

49 Ibidem, nr. 13 din 19 februarie 1946.

50 Ibidem.

51 Ibidem, nr. 14 din 20 februarie 1946.

52 Ibidem, nr. 16 din 22 februarie 1946.

53 Ibidem, nr. 18 din 24 februarie 1946.

54 Ţărănismul, nr. 1 din 24 februarie 1946.

55 Dreptatea, nr. 17 din 23 februarie 1946.

56 Ibidem.

57 Ibidem, nr. 19 din 26 februarie 1946.

58 Ibidem.

59 Ibidem, nr. 28 din 8 martie 1946.

60 Ibidem, nr. 30 din 10 martie 1946.

61 Ibidem.

62 Nicoleta Franck, op. cit., p. 245.

63 Ibidem, p. 247.

64 Dreptatea, nr. 32 din 13 martie 1946.

65 Ibidem, nr. 35 din 16 martie 1946.

66 Ibidem, nr. 84 din 18 mai 1946.

67 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, 1991, p. 50.

68 Nicoleta Franck, op. cit., p. 248.

69 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 222.

70 Procesul marei trădări naţionale, Bucureşti, 1946.

71 Marcel Ciucă, Gheorghe David, Iuliu Maniu – martor în procesul mareşalului Ion Antonescu, în Magazin istoric, nr. 3/1992, p. 36.

72 Iuliu Maniu, Testament moral-politic, Bucureşti, 1991, p. 192-193.

73 Dreptatea, nr. 83 din 17 mai 1946.

74 Nicoleta Franck, op. cit., p. 253.

75 Dreptatea, nr. 81 din 15 mai 1946.

76 Mircea Ciobanu, op. cit., p. 161.

77 Dreptatea, nr. 82 din 16 mai 1946.

A DOUA JUMĂTATE A ANULUI 1946

Procesul şi execuţia mareşalului Antonescu şi a principalilor săi colaboratori au marcat sfârşitul primei etape a perioadei de care ne ocupăm, dar alegerile vor avea loc mult mai târziu. Iată cum explicau comuniştii amânarea lor, explicaţie redată după 35 de ani de Nicolae Penescu: “Pentru a justifica întârzierea de şase luni pe care o avea faţă de angajamentele luate vizavi de anglo-americani, guvernul Groza invoca muncile agricole de primăvară şi culesul de toamnă; vara se făcea prea cald şi oamenii plecau în vacanţă! În realitate, partidul comunist voia să câştige timp şi naţiunea să înţeleagă că orice rezistenţă era inutilă şi totodată periculoasă.” (1) De asemenea, comuniştii şi aliaţii lor şi-au rebotezat coaliţia din “Front Naţional Democrat” în “Blocul Partidelor Democrate” (17 mai), prima denumire fiind deja prea compromisă, şi au publicat un nou program electoral. În aceeaşi lună se publica un proiect al legii electorale, care aducea numeroase modificări vechiului sistem parlamentar. Cum se va vedea mai târziu, comuniştii hotărâseră suprimarea Senatului şi o procedură a votului favorizând o largă falsificare a rezultatelor sale. Datorită rezistenţei regelui Mihai, care de aproape un an refuza să o semneze, legea va intra în vigoare şi mai târziu, când vom reveni asupra ei. Acum îi vom da din nou cuvântul lui Penescu, care la 31 mai a protestat în numele Partidului Naţional Ţărănesc împotriva acestui proiect: “La cererea lui Maniu, eu am remis regelui un memorandum în care explicam mecanismul viitoarei legi şi de asemenea numeroasele posibilităţi de manipulări frauduloase ale voturilor pe care le oferea. Eu am remis totodată misiunilor anglo-americane memorandumuri asemănătoare celui trimis regelui…” (2) Lucru care arată din nou promptitudinea reacţiilor P.N.Ţ. şi ale preşedintelui său faţă de orice tentativă a comuniştilor de a modifica stările de fapt existente. Despre intransigenţa lui Maniu consemna în jurnalul său de exil şi diplomatul român Grigore Gafencu la 1 iunie 1946: “Liviu Pop a văzut pe Maniu, slăbit, îmbătrânit, dar vioi, care i-a vorbit cu simpatie şi mulţumire de activitatea şi de călătoriile mele (…). Toţi sunt foarte pesimişti cu privire la soarta ţării; sunt convinşi că ruşii tind la o «adaptare» care va duce la anexare; prevăd alegeri sângeroase şi măceluri mai întinse, mai «generale»; socotesc în sfârşit că revoluţia este în mers, înaintează pe etape şi a început cu metode blajine, dar înşelătoare, şi va isprăvi cu «realizări» necruţătoare şi totalitare. Românii din străinătate au deci datoria de a a alarma şi de a trezi necontenit spiritele în ţările unde trăiesc. Ei trebuie să ceară intervenţii neîncetate din partea anglo-saxonilor, mai cu seamă în vremea alegerilor.” (3)

Totuşi, în acele momente occidentalii păreau că încep să dea semne de ieşire din amorţeală. În perioada 27 mai – 14 iunie nu mai puţin de patru note de protest (două americane şi două engleze) au fost înmânate guvernului Groza, iar la 7 iunie Departamentul de Stat al S.U.A. elabora un memorandum care înfăţişa corect situaţia din România. Le vom analiza pe rând mai jos.

Astfel, în nota înmânată de ambasadorul S.U.A. la Bucureşti, Burton Berry, la 27 mai “guvernului provizoriu român”, se arăta cu deplin temei: “a ajuns la cunoştinţa Misiunii noastre un număr crescând de cazuri în care bande organizate au dispersat reuniuni ale partidelor Naţional Ţărănesc şi Liberal sau au împiedicat membri ai acestor partide să se ducă la aceste reuniuni (…). În timp ce o oarecare libertate de exprimare a fost acordată, prin faptul că partidele Naţional Ţărănesc şi Liberal au primit autorizaţia de a publica ziare, exercitarea cenzurii a împiedicat în unele împrejurări libera difuzare a declaraţiilor publice. Suspendarea sau suprimarea unor ziare a împiedicat pe de altă parte libera exprimare a opiniilor publice.” Iar nota engleză din aceeaşi zi arăta că “în numeroase cazuri, libertăţile individuale au fost încălcate (…) lipsa hârtiei de ziar este adeseori invocată de autorităţile române, când mai logic este să ne gândim că nu lipsa stocurilor de hârtie necesare constituie principala dificultate, ci mai degrabă distribuirea nedreaptă (…).” (4)

Mult mai complet era memorandumul elaborat de Departamentul de Stat al Statelor Unite la 7 iunie, care menţiona: “În ianuarie 1946, guvernul român a dat garanţii scrise şi orale despre organizarea alegerilor legislative în timpul cel mai scurt posibil. În legătură cu această asigurare, ca una din bazele în virtutea căreia noi am fost dispuşi să recunoaştem guvernul Groza, în nota noastră de recunoaştere din 5 februarie se spunea că sperăm că va fi posibil ca alegerile să aibă loc în aprilie sau la începutul lui mai.” Trecând la problema presei de partid, memorandumul consemna faptul că, deşi naţional-ţărăniştii ceruseră iniţial autorizaţia pentru a tipări 22 de publicaţii în întreaga ţară, ei nu au primit-o decât pentru 9, dar şi acestea apăreau în prea puţine exemplare din cauză că guvernul nu le repartiza cota de hârtie necesară. Mai mult: dintr-un total de 26 de ziare care apăreau la Bucureşti, naţional-ţărăniştii şi liberalii nu aveau decât câte unul fiecare. Niciun partid de opoziţie nu avea vreun cotidian în provincie. Acolo nu apăreau decât 7 săptămânale, la care se adăuga un săptămânal apărut în capitală. În realitate însă, continua memorandumul, prin tot felul de restricţii, numărul corect al săptămânalelor opoziţiei fusese redus la 3 sau 4. Faţă de această situaţie, guvernul dispunea numai în capitală de 10 cotidiene şi 9 săptămânale sau bilunare, la care se adăugau alte 6 ziare aşa-zis “independente”.

“În ultimele săptămâni s-a raportat – nu numai de către partidele istorice, ci şi de către reputaţii observatori sosiţi din afară – o creştere a violenţei fizice, mai ales în legătură cu întreruperea întrunirilor Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal. În majoritatea cazurilor, acestea par a fi inspirate şi muşamalizate de către guvern. În mod uniform, guvernul aruncă responsabilitatea pentru aceste tulburări pe seama opoziţiei (…). Cei doi reprezentanţi ai partidelor tradiţionale care au fost incluşi în cabinet ca urmare a reorganizării din ianuarie emit acuzaţia că ei sunt excluşi constant de la participarea la lucrările guvernului. În ciuda protestelor lor repetate în această privinţă, ei susţin că sunt ignoraţi; că reuniunile cabinetului sunt ţinute fără ca ei să fie informaţi, iar deciziile sunt luate fără ca ei să fie consultaţi; că legile (de exemplu, bugetul guvernului) sunt puse în vigoare fără a le fi prezentate; că nu li s-au dat nicicând textele americane şi britanice de recunoaştere; că nu au fost informaţi de recentele note de protest (din 27 mai) ale S.U.A. şi Marii Britanii; şi că în mod evident nu li s-a permis vreo părere în redactarea răspunsurilor la aceste note. Fiecare a fost recent victima unor atacuri personale de către bande de huligani, de suporteri ai guvernului, şi nu au primit încă niciun fel de reparaţii.” (5) Este poate cel mai viguros protest occidental din acei ani la adresa fărădelegilor puterii instaurate în România şi cea mai completă trecere în revistă a situaţiei poporului român din momentul respectiv. Din păcate, nefiind urmată de fapte pe măsură, această luare de poziţie, ca şi toate celelalte, a trecut neobservată de guvernul Groza. Este şi motivul pentru care guvernul american adăuga la 14 iunie că speră din toată inima că guvernul român “va găsi de cuviinţă să ia măsurile adecvate pentru a asigura îndeplinirea angajamentelor luate.” Şi de data aceasta, nota americană era însoţită de una britanică asemănătoare. Dar guvernul nu numai că nu le-a luat în seamă, dar a şi interzis presei române să le publice. (6)

La 2 iunie 1946 era făcut public Manifestul Partidului Naţional Ţărănesc către ţară, act programatic de bază în vederea alegerilor. Acest manifest începea astfel: “Partidul Naţional Ţărănesc cheamă ţara la marea luptă electorală care începe. Ea va fi de o însemnătate hotărâtoare. Rostul ei este să creeze un parlament cu o compunere potrivită voinţei ţării; iar rostul noului parlament este de a servi ţării drept scut al neatârnării în afară şi al libertăţilor înăuntru; şi totodată de a contribui fundamental la clădirea noii forme de stat românesc.

Numai un astfel de parlament, icoană curată a voinţei ţării, va avea autoritatea de a lega destinele statului românesc şi va avea căderea şi puterea să aşeze ţara cea nouă, în noi forme de viaţă, potrivit realităţilor noastre româneşti şi potrivit timpurilor noi, aşezând solid noul stat în noua cumpănă a lumii ce se va stabili la Conferinţa păcii.”

După acesastă introducere erau invocate garanţiile date de cele trei mari puteri pentru desfăşurarea de “alegeri libere şi nemăsluite”, deşi pentru opoziţie era clar că “guvernul va înăspri prigoana începută demult până la ultimele ei margini, ameninţând, arestând, lovind, împiedicând cetăţenii de a merge la vot şi încercând să măsluiască rezultatul urnelor. Guvernul crede că astfel, prin teroare şi înşelăciune, va putea să spună că este guvernul poporului. O ştim.” De aceea se făcea apel la “mobilizarea generală pentru a păstra fiinţa de stat liber şi independent”, P.N.Ţ. declarându-se, ca şi în 1848 şi 1918, apărător al libertăţii poporului. După o scurtă rememorare a unor momente din trecutul partidului (1920 – întocmirea proiectului de reformă agrară; 1928 – realizările guvernării naţional-ţărăniste; 1940 – împotrivirea faţă de Dictatul de la Viena şi de dictatura lui Carol II; 1944 – lupta pentru ieşirea ţării din Axă), se definea astfel “rolul Partidului Naţional Ţărănesc în împrejurările de azi”:

“1. Să realizeze un parlament în stare de a fi scut de apărare al neatârnării şi libertăţilor ţării, pe linia demnităţii şi onoarei naţionale, precum şi a lealităţii şi respectării angajamentelor internaţionale (…).

2. Să întocmească aşezarea de ţară nouă – potrivit timpului şi după chipul şi asemănarea poporului român, încetând cu copierea formulelor străine, nepotrivite acestui popor – precum au încercat să facă unii la 1848, alţii la 1940, iar alţii astăzi.”

În continuare, programul prevedea din nou crearea statului naţional-ţărănesc, dovada cea mai clară a aderenţei de care se bucura partidul în sânul populaţiei, stat care urma să fie “zidirea politică alcătuită din păturie sociale şi naţionalităţile ţării româneşti, pe linia dezvoltării sale istorice şi pe temeiul aşezării sale geografice.” În cadrul acestui stat, “ţăranii şi muncitorii vor coopera cu intelectualii şi cu celelalte pături producătoare, (statul) fiind condus de principiul primatului muncii în organizarea economică şi socială.” Dar în acelaşi timp el va fi un “stat românesc, părinte drept şi leal pentru toţi fiii ţării, fără deosebire de naţie şi credinţă.” Aceasta pentru că P.N.Ţ. “a fost şi rămâne adversar al urei de rasă şi de credinţă.” De aceea, se prevedea o accentuare a dezvoltării culturii naţionale, inclusiv a celei din rândul minorităţilor. Dar statul naţional-ţărănesc este unul “monarhic-constituţional, văzând în monarhie un simbol şi o garanţie mai mult a unităţii şi independenţei naţionale, precum şi un drept judecător în luptele dintre partide, fără de care mecanismul vieţii publice democrate devine o înşelătorie.” Iar obiectivul principal al P.N.Ţ. era “înălţarea ţăranului şi muncitorului ca om şi ca cetăţean.”

Prin aceasta, statul naţional-ţărănesc era diferit de cel liberal sau de cel totalitar, respectând pe deplin drepturile, libertăţile şi iniţiativele individului. Rolul statului în îndrumarea producţiei se definea prin: funcţionarea normală a organismului de stat; îndeplinirea nevoilor muncitorilor şi ţăranilor pentru un nivel de viaţă civilizat; încadrarea în producţie a celor ce nu găseau loc de muncă în agricultură; îndrumarea industriei către folosirea materiei prime aflate în ţară; îndrumarea producţiei după nevoile consumului intern; echilibrarea preţurilor produselor agricole şi industriale între salariu şi cerinţele vieţii; asigurarea distribuirii produselor în justă măsură pentru toate clasele sociale.

Pe lângă existenţa iniţiativei private, statul urma să aibe dreptul să întemeieze şi el însuşi întreprinderi economice sau să le etatizeze pe cele nerentabile. Se specifica expres necesitatea etatizării Băncii Naţionale. “Fireşte că un astfel de stat nu poate fi confundat cu statul de azi, birocratic, abuziv, poliţienesc şi coruptibil.” Aparatul tehnic trebuia să fie “bine pregătit şi bine înzestrat”, statul urmând să beneficieze şi de o armată, o biserică şi nişte sindicate profund naţionale, “cu conducători liber aleşi şi feriţi de teroarea vreunui partid politic.”

Ca realizări imediate ce trebuiau îndeplinite pe plan economic se menţionau: sporirea producţiei; normalizarea transporturilor; stabilizarea monedei; echilibrarea bugetului; echilibrul preţuri-salarii; libertatea comerţului; revizuirea reformei agrare conform proiectului naţional-ţărănesc din februarie 1945. În politica externă se cuvenea o prietenie cu toate popoarele, în special cu marile puteri, desăvârşirea acordurilor de pace prin apărarea corectă a intereselor ţării. În ordinea internă erau necesare: o administraţie locală liber aleasă şi descentralizată; o poliţie şi o jandarmerie epurate de elementele incapabile; pedepsirea abuzurilor din armată, magistratură, administraţie şi întreprinderile particulare; anularea corupţiei; îngrijirea văduvelor, orfanilor şi răniţilor de război. În concluzie, se specifica faptul că acest program, clar orientat spre centru-stânga, “nu este o «platformă» alcătuită viclean pentru a ademeni, ci este o credinţă veche şi adâncă, garantată prin faptele trecutului şi prin cele ale oamenilor pe care îi cunoaşteţi.” (7)

Acest program reprezenta o reactualizare a programelor P.N.Ţ. din 1935 şi 1944, marcând, la fel ca şi acestea, o orientare democratică a partidului. El sintetiza situaţia şi aspiraţiile românilor din acel moment. De nenumărate ori el vorbeşte despre necesitatea menţinerii şi apărării independenţei naţionale, atât de grav periclitată. De asemenea, în interior trebuia să domnească cea mai largă libertate de acţiune, cea mai profundă democraţie. Cum era de aşteptat, populaţia l-a primit cu interes, cum releva şi T. Grigorcea peste câteva zile: “Manifestul Partidului Naţional Ţărănesc către ţară dat publicităţii în coloanele ziarului nostru a găsit ecoul aşteptat în rândurile marelui public, aflat cu sufletul la gură, pradă regimului de teroare şi înşelăciune instaurat de guvern. A fost parcurs cu nerăbdare şi însuşit pe de-a-ntregul de poporul majoritar în toate amănuntele cuprinsului său, fiindcă dă expresie tuturor indignărilor care brăzdează sufletele trase pe roata împilării, sub toate formele bunei tradiţii poliţieneşti de altădată (…).

Manifestul marchează pe de o parte atitudinea net protestatară a Partidului Naţional Ţărănesc faţă de toate samavolniciile unui regim care îndrăzneşte să se reclame de la democraţie; pe de altă parte indică economia unor reforme de organizare şi reconstrucţie a ţării pe toate planurile de activitate. Valorificându-şi titlurile de onoare din lungul său trecut de lupte, Partidul Naţional Ţărănesc subliniază că se află pe linia unei tradiţii democrate, afirmate nu prin fraze de platformă revizuită de la semestru la semestru, ci prin fapte, prin fapte pline de sacrificii şi suferinţe, care dau garanţie că invocarea principiilor nu-i simplă literatură sezonieră, momentan întinsă spre a capta o recoltă de voturi.” (8)

Opunând ideilor comuniste vechiul program al statului naţional-ţărănesc, liderii partidului porneau de la stadiul de atunci al dezvoltării României, care era o ţară preponderent agrară. De aceea, după cum explica Ion Mihalache, acest stat corespundea cel mai bine strusturii poporului român, fiind “un stat politic după chipul şi asemănarea materialului omenesc, social şi spiritual al compunerii sale interne”, iar programul P.N.Ţ. menţiona că această situaţie era o “expresie fidelă a realităţilor noastre sociale”. (9) P.N.Ţ. se angaja să asigure un stat care să evite “statul totalitarist, monopolizator de avere şi tiran faţă de individul care nu se supune necondiţionat.” (10)

Peste alte câteva zile, era publicat un Apel special pentru ţărani: “A sosit vremea să daţi în lături pe cei care grăiesc în numele vostru, încercând să ademenească prin cuvinte sunătoare, şi să vorbiţi voi înşivă pentru voi. Partidul ţărănimii este unul singur. El vrea un ţăran stăpân pe pământul şi gospodăria lui, un ţăran liber şi neexploatat de nimeni. Partidul Naţional Ţărănesc îşi ţine cuvântul.

Adunaţi umăr lângă umăr lângă tronul viteazului nostru rege Mihai I, care a sfărâmat lanţurile robiei de ieri, veţi da ţării guvernul pe care de atâta amar de vreme îl aşteaptă. Nu uitaţi: cartea neamului înscrie faptele voastre.” (11)

În acele zile se producea un alt eveniment care a atras atenţia opiniei publice româneşti. Vorbind la un miting la Cluj (8 iunie), ministrul justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, rostea celebrele sale cuvinte: “În ceea ce ne priveşte – şi fac această declaraţie în numele guvernului şi în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Român – respingem orice formulă de compromis în problema Transilvaniei şi afirmăm dreptul nostru asupra acestei întregi provincii româneşti. Noi suntem români, înainte de a fi comunişti (…). Mai există şi români care trăiesc dincolo de graniţele noastre.” (12) Aceasta a produs o puternică impresie asupra poporului. Deşi nu îl simpatizaseră până atunci în mod deosebit pe Pătrăşcanu, conducătorii P.N.Ţ. au receptat cu maxim interes cuvântarea sa, făcută “cu un spirit de obiectivitate care îi face cinste”, fapt pentru care “d-sa merită toată consideraţiunea, pe care, cu spiritul de obiectivitate care ne caracterizează, ne grăbim să i-o acordăm.” (13) Înţelegând bine situaţia ca una generatoare de fricţiuni în cadrul P.C.R., Dreptatea, sub titlul Ce se petrece la comunişti. O gravă neînţelegere şi dedesupturile ei, se referea la disputa dintre comuniştii “naţionali” (Pătrăşcanu) şi cei “internaţionalişti”, mult mai numeroşi şi mai puternici (Ana Pauker-Luka-Bodnăraş). (14) Din păcate, şi restul grupului comuniştilor români (Gheorghiu-Dej, Apostol, Chivu Stoica etc.) s-au desolidarizat de Pătrăşcanu, rămas izolat, fapt care îi va fi fatal în cele din urmă.

Nici naţional-ţărăniştii nu-l vor menaja pe Pătrăşcanu, deoarece sub semnătura lui apăruse amintitul proiect al legii electorale. Ba chiar, în două episoade (25-26 iunie), Dreptatea va publica un proiect de modificare în sens democratic a “anteproiectului” legii electorale, care era “menit să garanteze libertatea alegerilor şi să împiedice falsificarea voinţei naţionale.” (15) Totodată se anunţa intenţia publicării unei Cărţi Negre “a tuturor asasinatelor, violenţelor şi abuzurilor săvârşite de guvern, agenţii şi grupările din F.N.D.” (16) Anunţul a fost repetat de mai multe ori, făcându-se în acelaşi timp apel la cetăţeni să facă cunoscute partidului toate cazurile de acest fel, pentru a fi consemnate ca atare.

Vorbind în acele zile în şedinţa Delegaţiei Permanente a Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu rostea acest crez al P.N.Ţ.: “Noi suntem împotriva ideilor comuniste şi ducem o luptă politică, categorică, în contra partidelor româneşti care stau în serviciul tendinţelor comuniste.” De asemenea, el sublinia rolul şi misiunea tineretului în acel moment dificil: “Naţiunea română trebuie să urmărească, acum prin colaborarea d-voastre, mâine sub conducerea d-voastre, întărirea şi dezvoltarea însuşirilor splendide ale poporului nostru. În acest scop trebuie să fie folosită puterea statului român. Instituţiunile româneşti vor trebui să fie pătrunse de spiritul nobil al neamului, caracterizat prin toleranţă şi echitate. Cred că pot afirma că partidul nostru, în care am lucrat şi eu vreme de 50 de ani, şi-a împlinit totdeauna întreaga datorie. El a dus cu mult curaj o luptă făţişă şi grea pentru libertate naţională, pentru unitate naţională, pentru dreptate socială. El are meritul de a fi organizat acţiuni de importanţă internaţională şi istorică.” (17)

O cuvântare la fel de importantă va rosti în acelaşi cadru şi Ion Mihalache. Cu acest prilej, el a luat prima atitudine publică împotriva masivelor deportări de populaţie germană din România în U.R.S.S. care avuseseră loc: “Populaţia germană reprezintă, precum s-a văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” Revenind la situaţia generală a ţării, Mihalache arăta: “Cercetaţi viaţa ţăranului – în tainele trecutului şi prezentului său. Vă veţi adăpa la fântâna adevăratului românism şi veţi găsi îndreptar al vieţii în viaţa publică a ţării. Arhitectura noului stat, zidit astfel pe componentele sociale şi etnice şi cu spiritualitatea ce izvorăşte în acelaşi timp din pământul ţării şi din sufletul ţăranului – se desemnează de la sine şi nu poate fi altul decât statul naţional-ţărănesc (…).

Statul ţărănesc, deşi rezemat pe masive majorităţi ţărăneşti, nu concepe temniţa dictaturii şi nu se poate dezvolta decât într-o atmosferă de libertate pe care o asigură adevărata democraţie. Pe de altă parte, statul ţărănesc este compatibil cu forma de stat monarhic constituţional şi consideră pentru România ca o necesitate naţională forma monarhiei constituţionale.” Dar niciun popor, continua Mihalache, indiferent dacă este mare sau mic, “nu se poate lăsa pe sine însuşi, renunţând la dreptul suprem: păstrarea independenţei în afară şi a libertăţilor înăuntrul său.” (18) Aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare luări de poziţie ale conducătorilor opoziţiei din acei ani.

În zilele de 5-7 iulie 1946 a avut loc şedinţa Comitetului Central Executiv al P.N.Ţ., prima de acest fel după reluarea activităţii legale la 23 august 1944. În calitate de preşedinte al partidului, Maniu a prezentat la 6 iulie un raport documentat asupra evoluţiei acestuia după 1937. Referitor la scopul luptei P.N.Ţ. din acel moment, Maniu făcea următoarea diferenţiere: “Suntem contra comunismului din România. Dar nu avem nimic cu comunismul din Rusia. Cum îşi orientează afacerile ei interioare Uniunea Sovietică, aceasta o priveşte exclusiv pe ea. Noi aici în ţara noastră, mărturisim că nu ne convine întorsătura socială şi politică marxistă şi de accea luptăm contra acelora care propagă aci la noi acasă aceste idei comuniste. Este firesc şi natural. Aceasta este datoria noastră. Convingerile bune personale trebuiesc să fie întrebuinţate pentru binele ţării şi al naţiunii. Noi credem că acest sistem social nu este bun pentru ţara noastră şi avem datoria să informăm mulţimea românească să nu cadă în greşeala de a crede în această teorie, pe care noi o socotim greşită. Aceasta însă nu ne împiedică să colaborăm cu sinceritate cu popoarele sovietice. Nu facem niciun fel de critică privitoare la politica internă a U.R.S.S. Noi luptăm cu partidul comunist din România, care vrea să se introducă la noi această ideologie.” (19) Şi, referindu-se la contextul internaţional în care s-a desfăşurat activitatea P.N.Ţ., Maniu amintea: “Guvernul sovietic, care este comunist, a încheiat o înţelegere în timpul războiului cu guvernul hitlerist – înţelegere justificată exclusiv de interese tactice, care a rămas în vigoare până când germanii au început agresiunea antisovietică. Poate fi acuzat guvernul de la Moscova şi dl. Molotov pentru că a semnat acest acord cu Hitler? Nimănui nu-i trece prin minte să ridice această acuzaţie. Cu toate acestea, partidul nostru este atacat şi calomniat de către oamenii de rea credinţă pe chestiunea pactului din 1937.” Relevând ingerinţele sovieticilor în problemele româneşti, vorbitorul arăta: “Spre marea mea durere, mai zilele trecute a apărut chiar în gazeta oficială a armatei ruseşti un articol în care se spune că partidele istorice sunt în contra Uniunii Sovietice. Afirmaţia este absurdă, dar nici nu este cuviincioasă, fiindcă această gazetă rusă nu are dreptul să se amestece în chestiunile din ţara noastră (aplauze prelungite). Iar afirmaţia este o calomnie pe care o putem foarte uşor combate, nu cu vorbe, ci cu argumente, cu fapte.”

Despre participarea P.N.Ţ. la înfăptuirea actului de la 23 august 1944 şi despre importanţa acestui act, Maniu a spus: “Ne pare bine că meritele ţării noastre sunt recunoscute şi azi. Generalissimul Stalin (aplauze prelungite, urale) a decorat pe M.S. regele cu cel mai mare ordin, arătând recunoştinţa U.R.S.S. faţă de România, care a luat această mare hotărâre înainte de a şti care este sfârşitul războiului şi care, mergând în luptă alături de Aliaţi, a riscat totul pentru cauza cea mare. În astfel de împrejurări, cred că Partidul Naţional Ţărănesc poate fi mulţumit cu ceea ce a făcut în interesul ţării şi în interesul neamului românesc şi al naţiunii române (aplauze). Ţin să accentuez că este o profundă greşeală a se crede că lucrurile care s-au petrecut cad în beneficiul sau în meritul meu, care momentan am fost în fruntea partidului nostru. Acest lucru nu se putea face dacă nu exista conducerea partidului, fără de care eu nu aş fi putut izbuti. Aceşti cetăţeni pe care îi vedeţi în jurul meu (aplauze) au întregul merit.”

În continuarea raportului, preşedintele P.N.Ţ. expunea situaţia partidului după instaurarea regimului de la 6 martie 1945: au fost arestaţi 112 membri de frunte ai P.N.Ţ. (inclusiv Ilie Lazăr, Emil Ghilezan, Mihail Tarţia, Nicolae Carandino etc.), la care se adăugau întreaga delegaţie permanentă a organizaţiei P.N.Ţ. din Braşov (lider N. Căliman), grupul de arestaţi de la Mediaş (lider V. Deva) şi studenţii naţional-ţărănişti din Cluj (lider Horaţiu Ciortan). Împotriva membrilor P.N.Ţ. arestaţi se pronunţaseră pedepse totalizând 103 ani de închisoare, alte zeci de procese fiind în curs de judecare la acea oră. În sfârşit, alte zeci de naţional-ţărănişti erau reţinuţi de mult timp abuziv, fără să fie judecaţi. “Cu hotărârile de la Moscova, continua Iuliu Maniu, nu am fost, nici eu, nici d. Mihalache şi nici biroul nostru mulţumiţi. Cu această ocazie, eu am spus că, dacă aş fi un preşedinte dictatorial, aş refuza să accept condiţiunile preconizate acolo, dar pentru că sunt un preşedinte democrat, am să ascult de hotărârea partidului (…).

Acest guvern şi acel partid (comunist, n.n.) nu va face ceea ce a promis, căci toată opinia publică este contra lui şi respectarea angajamentelor luate ar însemna prăbuşirea iminentă a regimului (…). Precum vedeţi, s-a întâmplat aşa precum am spus. Condiţiunile nu au fost ţinute. Angajamentele au fost nesocotite. Cea mai cruntă teroare a fost dezlănţuită asupra ţării. Libertăţile au fost călcate în picioare. Aderenţii partidului nostru au fost maltrataţi, persecutaţi, scoşi din slujbe, arestaţi, bătuţi, asasinaţi. Cenzura presei şi-a făcut de cap. Libertatea întrunirilor a fost abolită. Niciunul din angajamentele contractate de guvern nu a fost respectat.”

Împotriva acestei urgii nu putea exista decât un singur răspuns: “Trebuie apoi ca la lupta electorală să luăm parte cu toată demnitatea, solidaritatea şi credinţa. Dacă din această luptă nu vom ieşi biruitori, atunci asupra ţării se vor ridica nori negri şi periculoşi, din care se va dezlănţui o furtună care ar putea să măture toată ţara noastră.” Încheindu-şi discursul, Maniu a declarat că doreşte să se retragă de la conducerea partidului, propunându-l totodată ca preşedinte pe “prietenul meu şi marele nostru conducător, Ion Mihalache”, care de altfel mai deţinuse această funcţie între anii 1933-1937. Dar, relatează procesul-verbal al şedinţei, Comitetul Central Executiv, “în frunte cu d. Ion Mihalache, refuză să ia act de intenţiunea de retragere a d-lui Iuliu Maniu. Chestiunea se pune la vot şi, cu unanimitatea voturilor Comitetului Executiv Central, este reales preşedinte d. Iuliu Maniu.” (20) Tot atunci au mai fost create trei posturi de secretar general adjunct al partidului, posturi încredinţate lui Virgil Veniamin, Corneliu Coposu şi Nicolae Pascu, precum şi un post de casier general adjunct, încredinţat lui Emil Ghilezan.

În discursul de după realegerea sa ca preşedinte al P.N.Ţ., Maniu declara: “Este pentru întâia dată, dealungul carierei mele politice de cincizeci de ani, când împotriva credinţei mele, accept alegerea ce aţi făcut-o. Deciziunea dvs. a înfrânt voinţa mea. Mă supun dintr-un înalt spirit democratic. Nu vreau să se creadă că în aceste momente de grea răspântie mă feresc de răspundere. Să deie Dumnezeu ca de astă dată dreptatea să fie a d-voastre şi prevederile mele să fie grşite. Doresc ca această hotărâre a dvs. să servească intereselor ţării şi intereselor partidului nostru (aplauze). Nu mă ascund din faţa primejdiei (aplauze). Nu stă în obiceiul meu. Intru în lupta grea care ne aşteaptă cu credinţa fermă în victoria noastră (aplauze). De această victorie desăvârşită să nu vă îndoiţi niciun moment (aplauze). Ţara este cu noi (aplauze). Oricâte nelegiuiri, orice fel de violenţe s-ar desfăşura împotriva noastră, nu ne vor împiedica să ne facem datoria, să luptăm pentru independenţa statului nostru, pentru o viaţă democratică constituţională, pentru întronarea dreptăţii sociale, pentru drepturile şi libertăţile poporului român, călcate în picioare.” (21)

La 13 iulie, mult controversata lege electorală era promulgată. Principalele sale prevederi se refereau la: desfiinţarea Senatului; acordarea în scop propagandistic a dreptului de vot femeilor, militarilor, ca şi cetăţenilor de peste 21 de ani; desfiinţarea primei electorale; anularea dreptului regelui de a dizolva Parlamentul. Numai Parlamentul mai putea avea iniţiativă legislativă, regele neavând dreptul să refuze sancţionarea legilor astfel stabilite. Totodată, articolul 7 al legii interzicea “duşmanilor poporului, elementelor fasciste, hitleriste, legionare, antonesciene, voluntarilor din războiul antisovietic, epuraţilor din aparatul de stat după 23 august 1944″ dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Prin toate aceste prevederi generale, legea deschidea calea unei largi falsificări a voinţei populare. Desfiinţarea Senatului de pildă, nu se mai încercase în România decât după răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza de către monstruoasa coaliţie (1866). Se ştie însă că într-un stat democrat Senatul este un garant al libertăţilor publice. De aceea el şi există în numeroase state civilizate din Europa şi America. În plus, după cum arăta încă A.D. Xenopol, “prin diviziunea reprezentaţiunei naţionale în două camere se evită precipitaţiunea în deliberaţiuni şi surprinderile din partea puterii ministeriale. Intervalul ce se pune între deliberaţiunile celor două camere dă acestor deliberaţii o mai mare maturitate. Membrii unei camere devin mult mai circumspecţi când ştiu că rezultatul consfătuirilor lor va fi examinat şi controlat de a doua cameră. O singură cameră apoi tinde la omnipotenţă (…). Legile ieşite din deliberările a două camere au mai multă autoritate, fiindcă sunt făcute de reprezentanţii tuturor claselor societăţii.” (22) Tocmai acest lucru îl ştiau şi comuniştii: că existenţa Senatului era un permanent pericol la adresa unei puteri executive dictatoriale, fiind totodată o piedică serioasă în instituirea conducerii societăţii de către un “partid unic”. Acestea au fost şi argumentele împotrivirii partidelor democratice faţă de această prevedere, care leza profund sistemul parlamentar şi constituţional românesc. De aceea, surprinde şi următoarea afirmaţie a lui Pătrăşcanu din momentul promulgării legii: “În ce priveşte memoriile opoziţiei, cea mai mare parte din modificările cerute prin aceste memorii de reprezentanţii partidelor Naţional Ţărănesc şi Liberal – bineînţeles, acelea care nu alterau spiritul democratic al proiectului – au fost acceptate. Purtând sau nu iscălitura celor doi reprezentanţi ai opoziţiei în guvern, decretele electorale, care au luat astăzi formă definitivă prin hotărârea Consiliului de Miniştri, au fost alcătuite cu directa participare atât a d-lui ministru Romniceanu, cât şi a d-lui ministru Haţieganu. Textele reflectă de altfel această colaborare directă a opoziţiei la alcătuirea legii (!).” (23) În contra acestor ciudate aserţiuni trebuie amintită opoziţia permanentă a lui Emil Haţieganu împotriva discutării acestui proiect, pe care el însuşi l-a declarat “neconstituţional”, (24) iar P.N.Ţ., după cum s-a văzut, a dat publicităţii un contraproiect propriu, care bineînţeles că nu a fost luat în seamă. De altfel, şi în zilele următoare, reacţiile faţă de această lege vor fi extrem de violente. O lege electorală hoţească titra Dreptatea în chiar momentul promulgării ei. La rândul său, Maniu, aflând “cu mare mirare şi revoltă” de aprobarea proiectelor respective, declara: “Proiectele astfel pregătite sunt absolut inacceptabile. Ele sunt proiecte reacţionare, menite să facă posibile toate abuzurile electorale, şi sunt în directă contrazicere cu hotărârile de la Moscova. În afară de acestea, proiectele calcă Constituţia ţării, care prin lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost repusă în vigoare (…). În ce priveşte dispoziţiunile din proiectele guvernamentale privitoare la procedura electorală, ele sunt astfel ticluite, încât să facă posibil orice abuz electoral. Propunerile partidului nostru, care tindeau să împiedice practica abuzurilor intenţionate de guvern, au fost înlăturate.” Iar în cuvântarea din faţa Comitetului Central Executiv, Maniu specifica: “Această lege a fost făcută direct ca să împiedice alegerile libere.” (25) De asemenea, la 13 iulie Maniu i-a cerut formal regelui Mihai chiar să rupă relaţiile sale cu guvernul Groza, să-l demită şi să refuze semnarea decretului electoral, provocând astfel o criză constituţională. Totodată, cerea regelui “să provoace un scandal internaţional”, obligând astfel Statele Unite şi Marea Britanie să ia în sfârşit o poziţie clară şi hotărâtă în problema românească, chiar dacă aceasta va duce la o invadare a ţării de către Armata Roşie. El aprecia că aceasta era singura modalitate de a împiedica ţinerea unor alegeri falsificate. Altfel, alegerea unui Parlament procomunist va pecetlui soarta ţării, ca şi a Coroanei. Aceleaşi lucruri le cerea şi Dinu Brătianu. Dar regele a răspuns că, dacă ar proceda astfel, sfârşitul ţării ar fi survenit chiar în acel moment; dimpotrivă, nu se punea decât problema câştigării de timp pentru obţinerea unui dorit “happy ending”. La fel consemna şi americanul Berry: “Regele Mihai realizează că noua lege electorală deschide larg poarta fraudelor electorale guvernului Groza, dându-i posibilitatea să-şi aleagă singur Parlamentul pe care şi-l vrea. El este conştient de pericolul pentru Coroană şi pentru ţară al noului Parlament comunist. El ştie prea bine că ţara este în imensa ei majoritate anticomunistă. Dar cu toate acestea, el nu poate refuza să semneze decretul fiindcă legea propusă se pretează la fraude.”(26) Sigur că un rol decisiv în luarea de către rege a deciziei de semnare a decretelor a fost jucat de eterna pasivitate a puterilor occidentale, care n-au oferit nicio garanţie în cazul nesemnării lor. Tot ce mai puteau face partidele democratice (P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D.I.) era să publice Comunicate de protest faţă de prevederile legii electorale. (27)

Revenind la viaţa de toate zilele, nu descoperim în acea vară a anului 1946 elemente noi faţă de perioada analizată anterior. La fel constata şi un articol din ziarul P.N.Ţ., referindu-se la o cuvântare a ministrului Gheorghiu-Dej: “Oricine a străbătut satele prin toate regiunile ţării a putut constata valul de popularitate care aşteaptă să se ridice spre urne, slăvindu-i (pe naţional-ţărănişti, n.n.), şi să dea răvaş de drum guvernului, care a dus toate crizele până la o limită necunoscută încă în trecutul crizelor româneşti. De aceea, d. Gheorghiu-Dej, ca orator în propaganda electorală, a spus la Dej tot ce i-a venit la gură împotriva marelui bărbat de stat Iuliu Maniu. Injuriile au fost pe măsura popularităţii şi simpatiilor de care se bucură preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. Injuriile au fost aşa de triviale şi conţineau atâta minciunărie, încât ar fi să ţinem de proşti sau lesne de prostit poporenii, ca să ne închipuim că ar fi reţinut din năbădăile isterizate ale ministrului comunicaţiilor altceva decât propria decădere a spiritului său, a «stilului» său politic.” (28)

În schimb, la 27 iulie era relatată o mare întrunire naţional-ţărănistă din comuna Hălmagiu (judeţul Arad), la care Aurel Leucuţia a spus: “Ideea comunistă încadrată într-un stat naţional poate să îşi aibă justificarea într-un stat mare industrial, dar ţăranului român nu i se potriveşte. Iată pentru ce d-voastre în aceste alegeri trebuie să vă daţi seama că de astădată nu este vorba de o simplă alegere de guvern, ci este vorba de reforma care poate schimba structural viaţa de până acum a poporului român. Trebuie să vă gândiţi dacă vreţi să schimbaţi această rânduială cu una nouă, pe care nu o cunoaşteţi şi pe care vă va fi greu să o răsturnaţi pe urmă.”

În continuare a vorbit Grigore Niculescu-Buzeşti: “Partidele care nu au curajul de a-şi mărturisi adevăratele lor intenţiuni, cum este Partidul Comunist Român, recurg la diferite mijloace pentru a înşela. Aceste mijloace trebuiesc demascate, pentru ca să ne putem da seama despre adevăratele scopuri sub care se ascund lozincile de suprafaţă (…). Abia după aceea, când va fi prea târziu, vor ieşi la iveală adevăratele intenţiuni ale Partidului Comunist Român. Să nu ne lăsăm deci amăgiţi şi să nu cădem în cursa ce ne este întinsă. Trebuie să fim cu toţii convinşi că partidul comunist urmăreşte realizarea integrală a scopurilor sale, pe care, din motive de oportunitate, caută să le camufleze acum prin diferite mijloace.” (29) Iar la 31 iulie era adus la cunoştinţa publicului un protest înaintat de preşedinţii Maniu şi Brătianu primului ministru Groza, în urma învinuirilor ministrului de interne (comunist) Teohari Georgescu că aşa-zisele “organizaţii subversive” care erau descoperite în toată ţara erau sprijinite de P.N.Ţ. şi P.N.L.: “Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, care au dus întotdeauna, şi sub alte regimuri de dictatură, o acţiune făţişă şi la lumina zilei, resping în modul cel mai hotărât acuzaţiile aruncate fără niciun temei şi fără nicio dovadă de Ministerul Afacerilor Interne.” (30)

Tot la 31 iulie generalul Sănătescu nota în jurnalul său: “Frământările interne sunt în plină tensiune, căci comuniştii nu permit întrunirile partidelor de opoziţie, pe care le atacă cu unităţi de şoc înarmate. Asemenea încăierări se soldează cu numeroşi răniţi. Libertatea de care se face atâta caz a fost altădată în România, acum este un început de teroare.” Iar la 7 august completa: “În ţară iar secetă, care a compromis recolta de porumb şi fâneţele. Guvernul face întruniri, mai ales fracţiunea comunistă, şi nu permite opoziţiei nicio manifestaţie. La Târgovişte şi Turnu Severin naţional-ţărăniştii au fost maltrataţi îngrozitor de comunişti cu ocazia unei întruniri.” (31)

Articolul special din legea electorală privindu-i pe cei excluşi de la dreptul de a alege şi a fi aleşi îi menţiona, după cum s-a văzut, expres şi pe “voluntarii din războiul antisovietic”. Abia acum se putea lămuri oricine asupra rostului campaniei duse împotriva “voluntariatului” lui Ion Mihalache, la care ne-am mai referit. Pericolul a fost imediat sesizat de Mihalache, care îl aborda la şedinţa Comitetului judeţean Muscel, judeţ unde îşi propusese să candideze: “Orice ar fi şi oricum s-ar aplica dispoziţiunile din legea electorală, ele nu pot scoate conştiinţa şi sufletul din cetăţean, spre a le înlocui după dorinţa guvernului (…). Democraţia adevărată este aceea pe care ţara românească a cunoscut-o în cei trei ani sub naţional-ţărănişti, când era liberă orice propagandă, când la vot mergea orice partid sau orice grupare şi când automobilele statului făceau servicii statului, nu purtau «echipele» ca să împiedice adunări de oameni liberi (…).” Referitor la viitoarea confruntare electorală, Mihalache repeta: “Nu este o simplă luptă de partid, care doreşte să ia locul altui partid sau grupuleţelor de partide care îşi asociază slăbiciunile. Este o mobilizare naţională, precum glăsuieşte Manifestul partidului – la care trebuie să ia parte toţi cetăţenii: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, civili şi militari (…). Nu exclud ca să fiu împiedicat de a candida – până ce justiţia ţării şi opinia publică va dezvălui adevărul pentru ţară şi pentru cei ce se interesează de funcţionarea «libertăţilor» în ţara românească (…). Se poate pune lacăt vremelnic pe buze. Niciodată pe inimă, pe conştiinţă, pe adevăr.” (32)

Tot în problema alegerilor, din august 1946 Maniu îi aborda necontenit pe reprezentanţii occidentali în România, Berry şi Holman. Lui Berry de pildă îi propunea ca guvernul Statelor Unite să trimită observatori la alegerile ce vor avea loc în curând, asistând în prealabil şi la modul de desfăşurare a campaniei electorale. În caz că teroarea şi nedreptăţile vor continua, el anunţa că Partidul Naţional Ţărănesc ar putea chiar să boicoteze alegerile. Lovituri necontenite se abăteau asupra P.N.Ţ. Astfel, la 16 august P.N.Ţ. anunţa că în viitoarele alegeri se va prezenta pe liste comune cu Partidul Socialist-Democrat Român condus de vechiul militant ardelean Ion Fluieraş, sub numele de “Grupul Partidelor Unite”, cu semnul electoral “casa”. Guvernul a reacţionat urgent în felul său şi a scos în afara legii Partidul Socialist-Democrat pentru “activitate antistatală şi acţiuni care contraveneau intereselor poporului”! (33) Natural că, în aceste condiţii cu totul inedite, alianţa a trebuit să fie desfiinţată, deşi Fluieraş a protestat energic în coloanele Dreptăţii (căreia i-a acordat şi un interviu) pentru încălcarea celor mai elementare drepturi politice. În aceste condiţii, P.N.Ţ. a întocmit liste proprii de candidaţi, alegându-şi ca semn distinctiv “ochiul care veghează”.

Peste câteva zile se împlineau doi ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944, prilej pentru Dreptatea de a scrie despre 23 august al ţării astfel: “Ziua de 23 august 1944 este un eveniment cu valoare politică – naţională şi internaţională – pe care istoria rece va şti să-l pună la locul de cinste care i se cuvine. Făuritorul ei, regele Mihai al românilor, va avea înscris cu litere de aur numele curajului său domnesc şi slujitorii adevăraţi şi sinceri ai monarhiei – de atunci şi de acum – vor completa galeria marilor bărbaţi de stat care au contribuit decisiv la împăciuirea continentului nostru.” (34) Tot despre evenimentele de la 23 august 1944 va vorbi Corneliu Coposu la o întrunire a organizaţiei muncitorilor naţional-ţărănişti a capitalei. “Domnul Ştefan Ionescu, în numele organizaţiei muncitoreşti a capitalei, mulţumeşte domnului Corneliu Coposu pentru interesanta expunere pe care a făcut-o, rugându-l să transmită d-lui Iuliu Maniu omagiul muncitorilor pentru curajul de care a dat dovadă cu ocazia înfăptuirii actului de la 23 august 1944.

Au luat apoi cuvântul reprezentanţi ai muncitorilor naţional-ţărănişti de la C.F.R., S.T.B., Malaxa şi alte instituţii şi întreprinderi din capitală. După intonarea Imnului Regal, asistenţa s-a împrăştiat în linişte printre cordoanele de jandarmi şi poliţişti.” (35)

În aceeaşi zi Iuliu Maniu, profitând de semnificaţia ei specială, s-a adresat însuşi stăpânului suprem al comuniştilor Iosif Stalin, printr-o scrisoare ce rămâne ca un important document al onoarei şi demnităţii naţionale. Patriotul român i-a expus fără înconjur dictatorului întreg tabloul societăţii româneşti din acel moment, nominalizându-l aproape făţiş drept principal responsabil pentru tragedia ţării noastre: “Partidul Naţional Ţărănesc reprezintă imensa majoritate a naţiunii române. Astăzi naţiunea română îşi pune întrebarea: pentru ce trebuia să lupte pentru libertate, dacă regimul actual o contestă în cele mai elementare drepturi cetăţeneşti, la a căror îndeplinire se opun numai formaţiunile politice pe care se sprijină acest regim? (…)

În anul 1946 s-a pregătit asasinatul secretarului general Nicolae Penescu printr-o agresiune în urma căreia acesta a fost rănit, iar secretarul său a fost ucis pe loc. Mulţi şefi ai partidului nostru au fost ucişi de formaţiuni politice înarmate. Niciuna dintre hotărârile Conferinţei de la Moscova nu este îndeplinită de guvern: presa noatră a fost aproape anihilată; drepturile şi libertăţile au fost suprimate; închisorile sunt tixite de adepţi ai partidului nostru; ni se interzice organizarea adunărilor sau acestea sunt atacate cu arme în mâini de formaţiuni semimilitarizate; libertatea conştiinţei nu există; legea electorală a fost întocmită special în aşa fel, încât să dea posibilitatea să se falsifice voinţa poporului; ucigaşii, instigatorii la asasinate, violatorii, nu numai că nu sunt pedepsiţi, ci dimpotrivă, sunt răsplătiţi pentru fărădelegile lor; crimele şi torturile se săvârşesc sub protecţia guvernului şi autorităţilor. Cercurile guvernamentale răspândesc cu mare neruşinare zvonuri potrivit cărora toate aceste violenţe şi abuzuri se fac la dorinţa Moscovei. Nenumăratele noastre proteste, adresate Comisiei Aliate de Control ca şi guvernelor naţiunilor aliate, cu scopul de a obliga guvernul român să îndeplinească condiţiile armistiţiului şi hotărârile de la Moscova, au rămas fără rezultat. La această sărbătorire a zilei de 23 august, pentru realizarea căreia Partidul Naţional Ţărănesc a avut cea mai mare contribuţie, România suportă teroarea şi barbaria guvernului actual, care aplică metode fasciste de represiune împotriva tuturor adversarilor săi politici.

Partidul Naţional Ţărănesc protestează împotriva acestei situaţii anarhice create de către guvernul român şi roagă pe Excelenţa Voastră să binevoiţi a asigura supravegherea îndeplinirii loiale a condiţiilor armistiţiului şi a hotărârilor de la Moscova, de asemenea să binevoiţi a lua măsuri pentru ca Comisia Aliată de Control în România, al cărei preşedinte este reprezentantul armatei sovietice, să-şi îndeplinească îndatoririle sale, cerând de la guvernul român îndeplinirea angajamentelor asumate.” (36)

Dar, fiindcă problema graniţelor Transilvaniei era încă nerezolvată pe deplin, săptămânalul Ţărănismul avertiza: “Ungaria să nu uite înă niciodată că, dacă în sânul poporului român sunt deosebiri pe chestiuni de politică internă, în ceea ce priveşte dreptul nostru asupra Ardealului poporul român este unit (…). Ardealul este şi rămâne românesc în întregime.” (37) Acelaşi lucru îl afirma şi Ghiţă Popp: “Oricât ar fi de înverşunată lupta politică între guvernul F.N.D. şi opoziţia naţională, nicio deosebire nu despărţeşte forţele celor două tabere asupra acestei probleme. E poate singurul punct asupra căruia se poate constata o desăvârşită unitate de vederi între cele două tabere.” (38)

Într-adevăr, la 29 iunie începuse la Paris mult aşteptata Conferinţă de pace, menită să definitiveze tratatele cu ţările învinse în cel de-al doilea război mondial (între care fusese inclusă şi România) şi să le stabilească viitorul statut internaţional. Din păcate, extrem de numeroasa delegaţie a guvernului român nu a reprezentat interesele ţării. “Activitatea” condamnabilă a delegaţiei guvernamentale a spulberat orice speranţă de ameliorare a situaţiei în care se afla ţara. Între altele, trebuie amintit faptul că în niciunul dintre memoriile prezentate de ea Conferinţei nu s-au făcut niciun fel de observaţii sau cereri asupra prevederilor care se refereau la relaţiile cu Uniunea Sovietică, întrucât, în conformitate cu o “înţelegere” intervenită între delegaţiile sovietică şi română, toate problemele care “priveau numai relaţiile cu Uniunea Sovietică şi eventuale doleanţe ce România ar avea faţă de aceasta să nu fie prezentate în plenul Conferinţei, ele urmând să fie aranjate prin discuţii bilaterale.” (39) Astfel, guvernul român nu a răspuns cu nimic ingerinţelor la care urma a fi supusă ţara după încheierea păcii.

În aceste condiţii, dezinteresul delegaţiei oficiale a căutat să fie suplinit prin activitatea unui masiv grup de foşti diplomaţi români refugiaţi în Occident, adevăraţii reprezentanţi ai intereselor naţionale. Acest masiv grup (în frunte cu Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu şi Alexandru Creţeanu) era fireşte în legătură cu opoziţia din ţară, care i-a şi furnizat un bogat material documentar. Numeroşii membri ai grupului din Occident (V.V. Tilea, Augustin Popa, Gheorghe Răuţ, Emil Ciurea, N. Caranfil, Gheorghe Pleşa, G. Atanasiu, Nicolae Rădescu, N. Ciotori, N. Dianu etc.) au stabilit contacte cu o parte a delegaţiilor şi experţilor statelor occidentale, au publicat articole şi interviuri în ziare franceze, engleze, americane, belgiene, elveţiene etc. (Le Monde, Une semaine dans le monde, Journal de Geneve, La libre Belgique, Daily Mail, New York Herald Tribune, Weltwoche, Zuricher Zeitung etc.), au înaintat Conferinţei mai multe memorii, declaraţii, note şi scrisori. Prin activitatea patriotică a acestui grup, în totală opoziţie faţă de cea a delegaţiei procomuniste, se urmărea şi îmbunătăţirea situaţiei interne, evident în perspectiva apropiatelor alegeri care trebuiau să repună ţara pe făgaşul politic normal.

În special, memoriile grupului de diplomaţi români cereau: recunoaşterea legăturii dintre independenţa politică şi cea economică a ţării; reexaminarea problemei frontierelor de nord-vest, est şi sud ale României; reexaminarea problemei reparaţiilor şi a dezarmării; repatrierea prizonierilor de război români; retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României; restabilirea suveranităţii şi autorităţii statului român pe întreg teritoriul naţional; lichidarea izolării economice a României şi încadrarea ei în circuitul internaţional; anularea acordurilor economice sovieto-române din 8 mai 1945; stabilirea de către o comisie internaţională a cuantumului de plăţi efectuate de România în cadrul Convenţiei de armistiţiu şi încredinţarea controlului îndeplinirii obligaţiilor restante unei comisii internaţionale, alcătuite din reprezentanţi ai marilor puteri etc. (40) Memoriile acestea erau foarte bine documentate şi însoţite de numeroase anexe şi hărţi, ceea ce evidenţiază o perfectă cunoaştere a situaţiei din ţară. Aceasta nu era posibilă decât cu largul concurs al conducătorilor opoziţiei naţionale, care colaborau strâns cu delegaţia “neoficială” de la Paris. Una din informaţiile trimise de opoziţie la Conferinţa de pace sublinia faptul că România, obligată să plătească Uniunii Sovietice 300 de milioane de dolari, a plătit în contul Convenţiei de armistiţiu doar în cursul primului an după încheierea ei echivalentul a 610 milioane de dolari-aur, reprezentând 91% din venitul naţional. (41) Aceasta nu putea duce decât la ruinarea completă a economiei ţării. Un document mai amplu în acest sens a fost identificat în arhivele de la Londra ca scrisoare a lui Maniu către Cornel Bianu. (Anexa A)

În ceea ce îi priveşte, Iuliu Maniu şi P.N.Ţ. apreciau că proiectul de tratat de pace cu România nu corespundea “intereselor şi demnităţii româneşti” şi aduceau o critică aspră prevederilor acestuia în câteva probleme esenţiale, printre care: prezentarea României ca ţară învinsă şi neluarea în considerare a contribuţiilor sale la războiul antihitlerist; greutatea sau injusteţea unor stipulaţii, între care cele referitoare la fixarea sarcinilor economice şi financiare; imprecizia prevederilor privind prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional; neacordarea statutului de ţară cobeligerantă etc. (42)

Dacă marile puteri nu au ţinut cont de aceste deziderate, nu este vina reprezentanţilor opoziţiei la Paris, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă în acest sens. Soarta României era pecetluită dinainte. “Învinsă” într-un război la care a participat numai pentru realizarea unităţii naţionale, “cedată” sferei de influenţă sovietică şi cu un “guvern” complet aservit puterii ocupante, România nu putea spera prea mult din rezultatele Conferinţei de pace. Deşi Conferinţa îşi va suspenda lucrările în octombrie datorită contradicţiilor sovieto-occidentale, asupra României acordul era deplin, adoptându-se întru totul punctul de vedere sovietic. Rezultatele ei vor fi chiar şi mai defavorabile ţării decât prevederile umilitoarei Convenţii de armistiţiu din septembrie 1944. Un singur câştig era obţinut totuşi: încadrarea Transilvaniei de nord în graniţele ţării era recunoscută ca definitivă.

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 23 septembrie 1946 dedicată prevederilor acordului de pace, ministrul naţional-ţărănist Emil Haţieganu a criticat aspru modul în care delegaţia guvernamentală a reprezentat interesele ţării. Despre rezultatele activităţii acesteia declara: “Regimul reparaţiilor şi mai ales felul în care au fost interpretate şi executate clauzele Convenţiei de armistiţiu privitoare la despăgubiri şi restituiri de război constituie o pierdere imensă de substanţă a economiei româneşti şi face aproape imposibilă refacerea noastră.” (43) El se referea apoi şi la problemele frontierelor şi cobeligeranţei, care nu au fost soluţionate în conformitate cu interesele româneşti. Ca urmare, expresia de disperare a lui Grigore Niculescu-Buzeşti ne apare acum pe deplin explicabilă: “Am ajuns în situaţia Ţărilor Baltice!” (44)

În luna septembrie Conferinţa de pace încă nu se încheiase, dar România ştia deja ce soartă avea să o aştepte. Conducătorii P.N.Ţ., în bogata corespondenţă pe care o purtau cu cei de la Paris, îi îndemnau întotdeauna la eforturi mai mari în folosul ţării. Unii reprezentanţi de frunte ai grupului de la Paris au activat chiar şi în anturajul guvernelor occidentale, încercând în toate modurile să le stârnească un cât de mic interes faţă de situaţia României. La 2 septembrie, Alexandru Creţeanu, aflat la Londra, îi răspundea astfel lui Maniu: “Am primit la Londra, în ajunul plecării, textul instrucţiunilor dvs. din 1 august. Voi utiliza aceste instrucţiuni şi documente în acţiunea ce voi începe în Statele Unite; am luat măsurile necesare pentru ca aceste texte să parvină tuturor prietenilor noştri care continuă acţiunea în Europa.” (45) Totodată, nici opoziţia din ţară nu a rămas cu braţele încrucişate, ci a activat şi ea cât i-a permis situaţia în acelaşi scop. Trebuie menţionat în acest sens un memorandum foarte riguros întocmit de Grigore Niculescu-Buzeşti la 30 septembrie şi destinat guvernului Statelor Unite, însă capturat de comunişti.

Dar faţă de slabele rezultate ale delegaţiei guvernamentale, care activase în cut totul alte condiţii şi avusese posibilităţi infinit mai mari, opoziţia a adoptat o atitudine extrem de critică. În amintita declaraţie a lui Haţieganu făcută la 23 septembrie în şedinţa Consiliului de Miniştri dedicată Conferinţei de pace se arăta: “Partidul Naţional Ţărănesc nu poate considera ca o izbândă a guvernului ceea ce pentru opinia noastră publică şi chiar în străinătate este un prilej de întristare.” (46)

Guvernul avea în acel moment o altă problemă foarte importantă: campania electorală şi “pregătirea” alegerilor. Prin publicarea tabelului cu semne electorale (în care coaliţiei guvernamentale îi fusese rezervat “soarele”) se urmărea influenţarea alegătorilor chiar şi în momentul exercitării votului. Sub titlul P.N.Ţ. a cerut anularea tabelului de semne electorale, Dreptatea tipărea un protest al lui Maniu către preşedintele Comisiunii Electorale Centrale, fără rezultat, desigur. (47) Dar chiar în acel moment venise rândul altei lovituri la adresa P.N.Ţ. La 16 septembrie Ministerul de justiţie publica tabloul cu cei “incapabili din punct de vedere politic” (!). Se înţelege cine era special vizat prin aceasta: vicepreşedintele P.N.Ţ. Ion Mihalache! “Motivul” acestui gest era bineînţeles voluntariatul său de pe frontul eliberării Basarabiei. În articolul Metodele luptei politice, cotidianul naţional-ţărănist consemna: “Ziarele au publicat un tabel întocmit de guvern, în care figurează printre cetăţenii declaraţi nedemni de a vota şi de a fi aleşi, ca fiind foştii voluntari împotriva Naţiunilor Unite, şi d. Ion Mihalache. Este au atentat politic specific metodelor de luptă ale guvernului Groza. Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional Ţărănesc a luat ieri în discuţie situaţia creată de reaua credinţă fenedistă (…).

Cazul Ion Mihalache încununează eforturile disperate ale guvernului fenedist de a-şi asigura o situaţie nedorită de ţară, în ciuda voinţei românilor şi a imperativului epocii, care cere instaurarea unui regim democratic în acest colţ de Europă.”(48)

Alte aspecte ale campaniei electorale erau evidenţiate de protestul expediat de Maniu premierului Groza: “Nu se poate concepe libertatea alegerilor fără ca toate partidele să nu aibă drepturi egale în desfăşurarea propagandei electorale. Am cerut ca posturile noastre de radio-emisiune să programeze în fiecare săptămână pentru un reprezentant al Partidului Naţional Ţărănesc un cuvânt către ţară. Am motivat această cerere pe consideraţiunea că partidul nostru, cât şi conducătorii lui, sunt zilnic calomniaţi la posturile de emisiune româneşti, precum şi pe împrejurarea că reprezentanţii partidelor componente ale guvernului au oricând acces la microfonul Soc. Române de radiodifuziune. Cererea noastră nu a fost satisfăcută (…). Faţă de această stare de lucruri, vă rog să binevoiţi a dispune să mi se dea aprobare pentru înfiinţarea şi instalarea unui post de radio-emisiune al Partidului Naţional Ţărănesc, prin care acest partid, tot astfel cum fac şi partidele guvernamentale, să se poată adresa ţării (…).” (49)

De altfel, aproape zilnic Maniu trimitea proteste forurilor conducătoare împotriva metodelor de activitate ale comuniştilor. În 26 septembrie era publicat un nou protest al său către Comisia Electorală Centrală, în 27 septembrie altul către ministrul de interne Teohari Georgescu, în 28 septembrie altul către primul ministru Petru Groza, în 1 octombrie altul către ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu etc.

Luptând pentru recunoaşterea drepturilor sale legitime, Ion Mihalache acţionase în judecată la Câmpulung Muscel pe cei care îi interziseseră cel mai elementar drept cetăţenesc. După ce prima sentinţă a dat câştig de cauză guvernului, Mihalache, susţinut cu vigoare de numeroşi locuitori ai judeţului său nanat, a făcut recurs. Surpriză de proporţii: Recursul d-lui Ion Mihalache a fost admis!, anunţa Dreptatea la 18 octombrie: “Completul de judecată s-a pronunţat admiţând recursul şi declarând prin aceasta că d. I. Mihalache este demn de a fi alegător şi ales.” (50) A fost probabil ultima manifestare de independenţă a vechii justiţii româneşti. Alertaţi serios, comuniştii, mobilizând masele, vor introduce la rândul lor recurs, procesul va fi judecat şi rejudecat de nenumărate ori, până ce a ieşit cum a vrut guvernul! Nici intervenţia expresă a regelui Mihai în favoarea lui Mihalache nu a avut efect.

Înţelegând necesitatea mobilizării totale a populaţiei în faţa unui pericol fără precedent, partidele democratice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Independent) au încheiat la 21 octombrie 1946 un acord “pentru apărarea libertăţilor democratice”. Documentul redactat cu acest prilej este esenţial pentru istoria împotrivirii românilor faţă de comunism (Anexa B).

Prin acest important acord, cele trei partide de opoziţie se angajau să se sprijine reciproc în alegeri, dar fără niciun fel de angajamente politice sau organizatorice. Acordul nu s-a materializat în vreun organism electoral comun, nu a presupus prezentarea celor trei partide pe liste unice, nu a determinat un program comun de acţiune. Fiecare dintre partidele semnatare, simţindu-se suficient de puternice, îşi menţineau absoluta individualitate în propaganda electorală şi urmau să se prezinte fiecare pe liste separate în alegeri. Acordul avea mai mult o importanţă morală: el simboliza deplina solidaritate a întregii opoziţii române în lupta împotriva instaurării definitive a comunismului. În plus, din acest moment toate acţiunile partidelor naţionale urmau să se desfăşoare într-o coordonare perfectă.

La 26 octombrie era lansat Manifestul către ţară al opoziţiei naţionale, purtând semnăturile celor trei preşedinţi de partide, dar vizibil cenzurat, semn că guvernul receptase din plin lovitura: “Pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor noastre, aceste trei partide democratice s-au legat împreună să zădărnicească fraudele, oriunde s-ar produce, şi agresiunile, ori împotriva cui ar fi ele dezlănţuite. Ele s-au legat de asemenea să arate opiniei publice de pretutindeni – aşa cum au făcut-o şi până acum – toate actele de nesocotire a libertăţilor cetăţeneşti, toate încălcările dispoziţiunilor noastre constituţionale şi a principiilor acordului de la Moscova dintre marii noştri aliaţi, pe care guvernul şi-a luat solemn obligaţiunea de a le respecta (…).

Nu este vorba acum de o înţelegere electorală obişnuită cu caracter de partid. Peste deosebirile ideologice care despart partidele noastre şi pe care înţelegem să le respectăm (…), Opoziţia Naţională s-a pus în slujba unui ideal mai înalt. Ea apără demnitatea neamului românesc şi independenţa ţării. Parlamentul care se va alege mâine va aşeza destinele de viitor ale patriei.” (51)

Guvernele S.U.A. şi Marii Britanii au expediat din nou, la 28 octombrie, palide note de protest guvernului român împotriva neîntreruptelor şi fundamentalelor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor poporului. Nefiind însă urmate de măsuri practice, ele nu au deranjat nici de astă dată conducerea comunistă. Ca de fiecare dată când primea o astfel de notă, guvernul Groza a răspus şi acum cu impertinenţă că luarea de poziţie occidentală reprezenta o “imixtiune directă în afacerile interne” şi o atingere a “suveranităţii României”, în fapt inexistentă şi călcată în picioare. (52) Ba mai mult, ca să arate cât de “suverană” era România în acel moment, guvernul a proiectat o nouă agresiune: Atacul criminal de la sediul Partidului Naţional Ţărănesc, prompt făcut cunoscut opiniei publice de ziarul P.N.Ţ. Urmările acestui atac n-au fost însă cele dorite de comunişti: “Zvonul celor întâmplate în centrul capitalei, la câteva sute de metri de Ministerul de interne, s-a răspândit în oraş cu iuţeala fulgerului. Toată lumea ştie că redacţia ziarului Dreptatea şi clubul P.N.Ţ. sunt ocupate de oameni înarmaţi (cenzurat). Lumea s-a adunat în faţa clubului şi, forţând uşa baricadată, a reuşit să-i dezarmeze pe agresori (cenzurat).” (53) Ce exemplu poate fi mai edificator pe de o parte pentru adeziunea şi popularitatea de care se bucura P.N.Ţ. în rândul oamenilor obişnuiţi, iar pe de altă parte pentru metodele primitive ale guvernului?

Tot pentru a mai sublinia un contrast între popularitatea opoziţiei şi izolarea guvernului, merită să amintim şi faptul că în a doua jumătate a anului 1946 partidele democratice au fost puternic susţinute financiar de mari unităţi industriale româneşti, care nu au simţit dimpotrivă nicio atracţie pentru guvernul “reprezentanţilor clasei muncitoare”. Astfel, sursele comuniste au aflat că Societatea “Reşiţa” a acordat opoziţiei sume care depăşeau “cu mult” sutele de milioane (desigur, în condiţiile cumplitei inflaţii din acel an). O serioasă subvenţionare a primit opoziţia şi de la “Nădrag-Călan” şi de la alte mari societăţi industriale, încă prospere pe atunci. (54) Nu mai trebuie să amintim, fireşte, că guvernul nu beneficia în interiorul ţării de niciun astfel de sprijinitor.

Bucurându-se de larul sprijin al populaţiei, opoziţia democratică a încercat chiar să pună bazele unei rezistenţe efective, sprijinită pe grupări înarmate, care să fie gata în orice eventualitate să elibereze ţara de sub dominaţia bolşevică. Încă din 1944 în întreaga ţară au început să acţioneze grupări de partizani, cele mai multe fără legătură cu partidele democratice. Dar preferinţele lor sigur că se îndreptau spre acestea. Este şi motivul pentru care grupările din 1944-1945 se intitulaseră “Gărzile Iuliu Maniu”, deşi preşedintele P.N.Ţ. nu avea niciun rol în structura lor organizatorică. Este în cea mai mare parte şi cazul grupărilor descoperite ulterior de către guvern, precum în iulie 1946 (când, potrivit unui comunicat al Ministerului de interne, fuseseră capturate mai multe asemenea “organizaţii subversiv-teroriste”, denumite în comunicat: “Graiul sângelui”, “Elena Basarabeanu”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Divizia sumanelor negre”) sau în 1947 (când au fost descoperite în regiunea Galaţi grupurile intitulate “Ştreangul”, “Valurile Dunării”, “Codrul” şi “Freamătul”). Scopurile lor principale erau: lupta disperată, chiar cu preţul vieţii, împotriva uneltelor dictaturii şi ale bolşevizării, lichidarea foştilor lideri şi criminali horthyşti vinovaţi de atrocităţi antiromâneşti şi înscrişi acum în partidul comunist, provocarea de sabotaje etc.

Grupurile de rezistenţă din 1946 erau reunite în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, al cărei fruntaş era generalul Aurel Aldea, care va fi judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă în acelaşi an. În conducerea acestor mişcări participau şi naţional-ţărănişti precum Boşca Mălin, Ilie Lazăr, Horaţiu Comăniciu, Gavrilă Olteanu etc. “Este semnificativ faptul că amintita organizaţie (M.N.R., n.n.) a luat fiinţă la îndemnul şi cu aprobarea regelui Mihai I.” (55) Trebuie adăugat aici că mişcarea de rezistenţă avea puternice prelungiri şi în Basarabia încorporată Uniunii Sovietice, unde în aceiaşi ani 1946-1947 erau descoperite grupări antisovietice şi partizane ale reunirii cu România. (56)

În dorinţa de a coordona toate aceste mişcări şi de a le da o mai mare vigoare, conducătorii P.N.Ţ. au început să le acorde mai multă atenţie pe măsură ce intenţiile guvernului de a falsifica alegerile şi a rămâne la putere cu orice preţ erau tot mai clare. Liderii opoziţiei nu au fost niciodată până atunci partizanii unui război civil (ca în Grecia), deoarece erau conştienţi că în condiţiile ocupaţiei sovietice ţara n-ar fi putut să supravieţuiască. Dar contradicţiile dintre U.R.S.S. pe de o parte şi marile puteri democratice din Occident pe de altă parte erau tot mai numeroase şi mai profunde, astfel încât nu puţini observatori pronosticau izbucnirea unui apropiat război între cele două tabere, ba chiar unii îl aşteptau cu speranţă. Oricum, trebuia luat în calcul şi acest caz. Poporul român trebuia să se aştepte la orice, căci situaţia internaţională nu era nicidecum stabilă.

Ca urmare, la 7 noiembrie 1946 erau puse bazele unui Cerc Militar Profesional al Partidului Naţional Ţărănesc, constituit iniţial în vederea apărării membrilor partidului şi a celorlalţi cetăţeni de agresiunile care se înmulţeau mereu odată cu apropierea alegerilor. Organizaţia avea în frunte generali şi alţi ofiţeri superiori excluşi în mod abuziv dintre cadrele active ale armatei, fiind patronată de însuşi Ion Mihalache. Organizaţia aceasta avea totodată un organ central, precum şi organizaţii regionale în Vechiul Regat, Ardeal şi Banat, organizaţii judeţene şi de plasă, structură asemănătoare cu acea a P.N.Ţ. Conform mărturiei lui Nicolae Penescu, acest Cerc Militar Profesional, formaţie militară proprie a P.N.Ţ., era programat să intre în acţiune “în cazul unei răscoale contra guvernului”. (57) Dar C.M.P. ar fi trebuit să cuprindă şi cadre active ale armatei. La o aduncare generală a C.M.P. din Bucureşti, Mihalache spunea şi el că acest Cerc va trebui să cuprindă “o mare parte din cadrele active ale armatei de rezervă.” În special se cuvenea a fi atraşi ofiţerii tineri, pentru că ei “sunt dinamici, fizicul îi domină, ei produc mişcare, evoluţie, revoluţie, dezechilibru, război şi chiar dezastru.” (58) De aceea, comuniştii, cu largul sprijin al sovieticilor, au trebuit să lupte din greu împotriva organizaţiilor combatante ale acestui partid. Rolul lor nu va fi deloc uşor şi trebuie să-i înţelegem atunci când se plângeau că ţara era zguduită de o “vastă mişcare complotist-teroristă împotriva guvernului democrat”!

Pe măsura apropierii datei alegerilor, activitatea guvernului devenea din ce în ce mai febrilă. Propaganda electorală lua proporţii. Datele următoare, dezvăluite de istoriografia comunistă ulterioară, chiar dacă nu sunt poate în întregime reale, sunt totuşi de natură să edifice asupra nivelului de “mobilizare a maselor” la care s-a ajuns. Astfel, în sediile speciale ale P.C.R. erau pregătiţi 20.000 de electori, care, perfect instruiţi, vor prelua conducerea alegerilor. Tot acolo se pregăteau 6.000 de propagandişti speciali. În plus funcţionau 3.500 de case ale alegătorilor. Au fost difuzate 4.189.000 de exemplare ale diferitelor broşuri editate special (una la patru locuitori!). Au fost răspândite şi lipite pretutindeni 6.673.000 de afişe, diagrame şi lozinci, 2.725.000 de placarde colorate, 28 de milioane de fluturaşi, 8.600.000 de caricaturi la adresa adversarilor politici. La manifestări participau 800 de echipe de teatru, 397 de echipe artistice, 779 de coruri, 253 de fanare, 45 de orchestre, 160 de echipe de dans, 47 de caravane cinematografice etc. Programele prezentate erau concepute ca o propagandă îndreptată împotriva “fasciştilor şi reacţionarilor” aflaţi în opoziţie. Şi deşi nu exista nicio cinematografie românească a filmului documentar şi de scurt metraj, s-au realizat, fireşte nu în interiorul ţării, filmele agitatorice: De vorbă cu fraţii mei plugari, Păţania lui Ion Păun, Recruţii, Votăm şi noi, femeile. Au mai fost difuzate totodată 1.000 de diapozitive, 240 de matriţe cu lozinca “Votaţi Soarele” pentru ziare, ziduri şi garduri, 500.000 de insigne ale B.P.D., 280 de fotovitrine cu subiecte din “realizările guvernului Groza” etc. “Până în anii ’80 se putea vedea pe câte un calcan de bloc mărginaş din Bucureşti, ca un vestigiu din timpuri imemoriale, fără nicio rezonanţă pentru generaţiile actuale, lozinca «Votaţi Soarele», care era semnul coaliţiei B.P.D.” (59) “O propagandă electorală care a depăşit în întindere şi fantezie toate recordurile, chiar cele americane. Fiindcă în afară de hârtie, pânză şi scânduri, s-au monopolizat în acelaşi scop al propagandei toate autorităţile publice, toate fabricile. În tramvaie de pildă, afişele «realizărilor» inexistente ale regimului sunt atât de numeroase, încât acoperă lumina zilei, că e necesar să se aprindă lumina electrică şi ziua. Cu fiecare ţigară pe care o fumezi se face scrum soarele întipărit pe ea. Până şi cutiile de chibrituri sunt utilizate. Nu mai vorbim de becurile electrice, care au atins preţuri fabuloase, au fost toate cumpărate sau confiscate de regim pentru iluminaţii de propagandă.” (60)

Nu e dificil să ne imaginăm că, lipsind după cum s-a văzut sponsorii interni, toate fondurile pentru această campanie electorală mastodont erau obţinute de guvern de la Uniunea Sovietică. Şi bineînţeles că respectivele fonduri, majorate de cine ştie câte ori, urmau a fi returnate “marelui vecin şi prieten” prin sudoarea poporului român.

Deşi mulţi membri ai partidului erau deja intimidaţi, conducerea P.N.Ţ. a hotărât că lupta va fi continuată. Începând din 9 noiembrie, titlul mare al primei pagini a Dreptăţii era: Nu ne retragem din alegeri. Le câştigăm! La 11 noiembrie s-a reuşit după nenumărate şicanări publicarea tabelului complet al candidaţilor P.N.Ţ. din întreaga ţară. Ion Mihalache nu a fost acceptat să candideze. În schimb, alte personalităţi ale partidului au fost repartizate în numeroase judeţe, majoritate în fruntea listelor respective. Este cazul lui Aurel Leucuţia la Arad, Nicolae Penescu la Argeş, Virgil Veniamin la Bacău, Ion Hudiţă la Baia, Iuliu Maniu şi Grigore Niculescu-Buzeşti la Bucureşti, Emil Haţieganu la Cluj, Aurel Dobrescu la Făgăraş, Gheorghe Zane la Iaşi, Gheorghe Măcărăscu la Neamţ, Vasile Netea la Satu Mare, Zaharia Boilă şi Corneliu Coposu la Sălaj, Emil Ghilezan la Severin, Ghiţă Popp la Someş, Vasile Serdici la Târnava Mare, Sever Bocu la Timiş-Torontal, Gheorghe Taşcă la Tutova etc. Tot atunci era anunţată desfăşurarea la Bucureşti a unei mari întruniri a P.N.Ţ., la care a luat cuvântul şi preşedintele Maniu. În 15 noiembrie marele titlu al Dreptăţii era modificat: Votaţi contra comunismului şi a partidelor satelite.

La o consfătuire ţinută înaintea alegerilor, Maniu a arătat că “urmează o perioadă foarte grea şi lungă de dominaţie comunistă, sovietică asupra României” şi că “alegerile vor fi falsificate şi anglo-americanii o ştiu, dar nu vor face nimic.” La cererea altor conducători ca partidul să boicoteze alegerile pentru a evita sacrificii şi suferinţe inutile, Maniu a dat un răspuns antologic: “Un popor are nevoie să se respecte pe sine însuşi. Poporul român trebuie, în faţa lumii şi mai ales a propriei conştiinţe, să ştie că s-a opus dictaturii comuniste, că aceasta s-a instaurat împotriva rezistenţei sale eroice, ca urmare a unor presiuni externe. Pe această conştiinţă se va baza renaşterea lui viitoare. Eu sunt obligat, ca şef al opoziţiei, să organizez această bătălie politică chiar cu preţul sacrificiului ce ne aşteaptă. Am refuzat să plec în străinătate, deşi mi s-a propus de către americani, pentru că ştiu că servesc în mai mare măsură naţiunea mea murind în închisorile sau sub gloanţele comuniste, decât ţinând în străinătate câteva discursuri. Un conducător trebuie să rămână alături de cei pa care îi conduce, mai ales la greu.” (61)

Cu numai câteva zile înaintea datei alegerilor, Iuliu Maniu a ţinut o conferinţă de presă cu corespondenţi ai ziarelor străine la Bucureşti pentru a-i avertiza încă o dată asupra a ceea ce avea să se petreacă. El a spus: “Niciodată în România nu a stăpânit un guvern mai autocrat decât acesta, în care, ca o adevărată ironie a sorţii, am fost obligaţi – Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Liberal – să trimitem câte un reprezentant. Miniştrii noştri n-au putut evident să împrumute echipei de la conducere un aspect diametral opus esenţei ei reacţionare şi dictatoriale. De aici a urmat că actualul guvern a împiedicat sistematic libertatea scrisului, libertatea cuvântului, oprimând cu o brutalitate fără seamăn, prin sânge şi omoruri, libertatea întrunirilor publice. Astfel, partidele de opoziţie sunt în imposibilitate de a se dezvolta, de a-şi face propaganda legală şi de a-şi manifesta forţa politică efectivă (…). Este de mirare cum Naţiunile Unite, care au încheiat Convenţiunea de la Moscova, tolerează ca acest guvern, impus şi menţinut de ele, să-şi bată joc în acelaşi timp de voinţa naţională şi de hotărârile internaţionale.” (62) În continuare, Maniu a răspuns întrebărilor ziariştilor, între care a figurat şi aceasta: “Date fiind declaraţiile dvs., dar socotind totuşi că alegerile ar fi libere, ce proporţie de voturi ar avea Partidul Naţional Ţărănesc?” Răspuns: “Fireşte, socoteala aritmetică desigur că nu se poate face. Cred că opoziţia poate conta însă cu certitudine pe cel puţin 90% din voturi, iar guvernul în alegeri libere nu poate atinge nici 10%.” (63)

Tot referitor la subiectul alegerilor, opoziţia a trimis memorii miniştrilor de externe ai marilor puteri, Molotov, Bevin şi Byrnes, insistând asupra teroarei crescânde şi inevitabilei falsificări a rezultatelor, cu concluzia: “Este deci cu neputinţă ca alegerile să decurgă în mod liber şi cinstit.” (64) Chiar în ziua alegerilor era publicat un nou protest, semnat de Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, către primul ministru, din care extragem: “De la început ţinem să vă arătăm că bănuiala noastră, la timp formulată, cu privire la legea electorală, şi anume aceea că ea cuprinde o serie de dispoziţiuni care vor duce la falsificarea principiului ei de bază, «garantarea liberei exprimări a voinţei naţionale», este azi pe deplin confirmată (…).

În ceea ce priveşte depunerea candidaturilor, autorităţile locale şi în special echipe de bătăuşi – de multe ori înarmaţi -, membri ai partidelor din bloc, au exercitat cele mai barbare mijloace de violenţă pentru a face imposibilă prezentarea candidaţilor noştri şi a propunătorilor lor la birourile electorale (…). Autorităţile poliţieneşti au procedat la arestarea candidaţilor şi a propunătorilor listelor noastre (…). Toate aceste fapte, la care se mai adaugă şi ameninţările directe asupra membrilor partidelor noastre, eliminarea din servici, arestări, expulzări, bătăi etc., au dus la rezultatul că în unele circumscripţii electorale nu s-au putut depune liste de candidaţi.” (65)

În sfârşit, în aceeaşi zi cei trei lideri politici au adresat şi un important Apel către democraţiile lumii, din care reţinem: “Guvernul român, alcătuit din elemente comuniste şi câteva grupări improvizate – satelite sau camuflate -, impus la 6 martie 1945, prin teroarea unei minorităţi turbulente întreţine un regim de totală suprimare a drepturilor şi a libertăţilor omului. Nicio manifestare politică – opusă guvernului – nu este îngăduită.

Libertatea cuvântului este desfiinţată. Exprimarea în scris a vederilor politice este paralizată prin exerciţiul abuziv al cenzurii, prin refuzul hârtiei şi al accesului la tipografii. Partidul Social Democrat Independent nu are nici azi autorizaţia de apariţie a oficiosului său Lumea nouă. Întrunirile şi dezbaterile publice sunt făcute imposibile prin ingerinţe administrative; prin bande înarmate de huligani care distrug, rănesc şi ucid sub protecţiunea şi la instigaţia guvernului; prin lipsa sancţionării criminalilor politici sau prin pedepsirea celor ce dau localurile pentru adunări.

Difuzarea ideilor politice este stăvilită prin împiedicarea oricărui contact între cadrele partidelor şi masele poporului. Un sistem permanent de vexaţiuni personale, de procese înscenate, de arestări, detenţiuni ilegale, percheziţiuni, confiscări şi licenţieri din servicii, întreţin o continuă atmosferă de intimidare, cu scopul de a scoate din lupta politică elementele dinamice şi reprezentative ale opoziţiei (…). Socotim că opinia publică mondială democrată trebuie ca, în afara planurilor viitoare de realizare a idealurilor ei, să fie preocupată şi de înlăturarea cauzelor imediate care le subminează.” (66)

Şi astfel a sosit şi ziua alegerilor: 19 noiembrie 1946. De ce chiar această dată? Să urmărim reflecţiile generalului Sănătescu scrise chiar atunci: “Zi de tristă memorie: se împlinesc patru ani de când armata română a fost zdrobită pe Don. Guvernul a găsit cu cale ca în această zi, ce trebuia să fie o zi de doliu, să se facă alegeri generale pentru Parlament. Cred că data a fost aleasă de ruşi ca să-şi bată joc de noi, fiindcă guvernul putea să aleagă o dată mai expresivă (1, 10, 20 ale unei luni) sau ca zi, duminica, o sărbătoare, lunea sau sâmbăta – or azi este marţi.

Propaganda guvernului costă sute de miliarde de lei; ce lucruri utile s-ar fi putut face cu această sumă! Pe stradă umbli prin afişele de propagandă aruncate întocmai cum umbli toamna prin frunzele căzute într-o pădure.” (67)

Iată aşadar de ce alegerile au fost amânate atâta timp! Ca poporul român singur, în al patrulea an de la începutul dezastrului ţării sale, să constate o dată pentru totdeauna că nu mai avea nicio şansă de scăpare în faţa fatalităţii istorice!

După o lungă şi chinuitoare aşteptare, la 22 noiembrie, a treia zi după alegeri, presa comunistă făcea cunoscut ţării şi lumii rezultatul lor: Blocul Partidelor Democratice obţinuse 69,77% din total (4.773.689 de voturi) şi 347 din cei 414 deputaţi ai ţării. La aceasta se adăuga Uniunea Populară Maghiară, aliata comuniştilor, cu 8,31% (568.862 de voturi) şi încă 29 de deputaţi, deci un total de 376 de deputaţi favorabili guvernului (78,08%). Opoziţia? Ei bine, naţional-ţărăniştii, cu 881.304 votanţi (12,88%), nu puteau aspira la mai mult de 33 de deputaţi, liberalii, cu 259.068 de votanţi (3,78%), aveau exact 3 reprezentanţi, iar social-democraţii independenţi, cu 65.553 de votanţi (0,97%), nu aveau dreptul de a participa la lucrările Parlamentului. Ultimele 2 mandate reveneau unui Partid Ţărănesc Democrat, cu 161.314 voturi (2,35% din total). Pe ansamblu, votaseră 6.955.658 de ctăţeni cu drept de vot (din 7.966.678 înscrişi). Un număr infim de voturi au primit alte 13 partiduleţe (care candidaseră într-un număr de judeţe variind de la 1 la 6) şi nu mai puţin de 145 de liste independente, în aproape toate judeţele. (68) Guvernul era în culmea puterii. Niciodată în istoria României nişte alegeri nu fuseseră câştigate de vreun partid în asemenea manieră. Succesul era zdrobitor. Avea deci deplină dreptate primul ministru Groza să proclame: “Unirea tuturor forţelor democrate din această ţară ne-a dat această biruinţă, care ne face de aici încolo să ne prezentăm cu capul sus în faţa acelora care până acum ar pune la îndoială drepturile noastre. De acum înainte, nimeni de pe glob nu va putea să nu ţină seama de noi.” (69) Şi pentru că victoria obţinută era zdrobitoare, rezultatele ei oficiale nici nu mai necesitau dovezi suplimentare. Imediat, în întreaga ţară se trecea la distrugerea fără urmă a tuturor buletinelor de vot.

La o primă vedere, situaţia ne apare ca foarte limpede. Guvernul era agreat de imensa majoritate a populaţiei. Din 59 de judeţe ale ţării, guvernul obţinuse totalitatea mandatelor în 30. Naţional-ţărăniştii nu atingeau mai mult de două mandate pe judeţ (la Arad, Botoşani, Dolj şi Bucureşti), în rest câte unul singur (la Alba, Baia, Bihor, Braşov, Brăila, Buzău, Caraş, Cluj, Gorj, Iaşi, Maramureş, Muscel, Năsăud, Putna, Rădăuţi, Roman, Satu Mare, Severin, Târnava Mare, Târnava Mică, Teleorman, Timiş-Torontal, Turda, Vaslui şi Vlaşca) sau niciunul. Liberalii îşi obţineau cele trei mandate la Botoşani, Covurlui şi Dolj, iar ţărăniştii democraţi cele două la Fălciu şi Bucureşti. Uniunea Populară Maghiară obţinea totalitatea mandatelor în judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, singurele unde B.P.D. nu a câştigat alegerile.

Din totalul celor 376 de locuri rezervate guvernului, partidele din coaliţia care îl susţinea deţineau: Partidul Social Democrat 80; Partidul Liberal-Tătărescu 75; Frontul Plugarilor 70; Partidul Comunist 67; Uniunea Populară Maghiară 29; Partidul Naţional Popular 25; P.N.Ţ.-Alexandrescu 21; Comitetul Democratic Evreiesc 2; personalităţi fără partid 7. (70) Cine mai putea să susţină că aceasta nu era o coaliţie democratică şi mai ales cine avea pretenţia să afirme că P.C.R. dirija această coaliţie?

Dar cu toate că maşinăria guvernamentală funcţionase perfect, sau tocmai pentru aceasta, orice observator atent al rezultatelor amintite mai sus afirmă fără nicio reţinere: a fost cea mai mare falsificare a voinţei populare pusă la cale şi îndeplinită până atunci în istoria României! Dar o verificare sigură nu se poate face. Buletinele de vot, după cum s-a văzut, au fost distruse şi, dacă guvernul nu-şi mai putea dovedi victoria, nici adversarii săi nu-i puteau susţine înfrângerea!

Totuşi, la o privire atentă asupra tabloului general al alegerilor pot apărea unele date dubioase. De exemplu, raportul dintre numărul total al alegătorilor înscrişi pe listele electorale şi cel al voturilor exprimate este foarte asemănător. Pentru edificare, le redăm unul sub celălalt:

7.966.678 de cetăţeni cu drept de vot, dar numai

6.955.658 de votanţi efectivi.

Trei din aceste cifre se repetă în acelaşi loc (9, 6 şi 8), iar în loc de 66 sus apare 55 jos. Nu cumvă atestă aceasta faptul că a fost fabricat un număr de buletine “rotund”, calculat cu multă exactitate, pornind de la numărul real al celor cu drept de vot? Desigur, este doar o supoziţie firavă, dar neclarităţile acestor rezultate sunt mult mai numeroase. Astfel, până atunci se ştia că P.N.Ţ. se bucură de cea mai mare aderenţă în Transilvania. Or, în urma alegerilor, el nu a obţinut acolo decât foarte puţine mandate. Exceptând Dobrogea, era regiunea care votase cel mai puţin acest partid. Iată de altfel tabloul situaţiei pe regiuni a P.N.Ţ. în urma alegerilor de la 19 noiembrie, în ordinea descrescătoare a rezultatelor:

Regiune Nr. judeţe Mandate P.N.Ţ.

Banat 4 5

Crişana-Maramureş 4 3

Muntenia 12 7

Moldova 16 8

Oltenia 6 3

Transilvania 15 7

Dobrogea 2 0

Deşi fieful său electoral fusese deci Transilvania, P.N.Ţ. nu obţinea niciun mandat în 8 dintre cele 15 judeţe ale regiunii (Ciuc, Făgăraş, Hunedoara, Mureş, Odorhei, Sibiu, Someş, Trei Scaune). Chiar aşa să se fi prezentat situaţia?

În sfârşit, se mai poate aduce o a treia dovadă a falsificării grosolane a alegerilor. În acel moment, procedeul de acordare a mandatelor era următorul: fiecărui judeţ i se repartiza un număr fix de reprezentanţi în Parlament, proporţional cu numărul de alegători de care dispunea. Ca urmare, în fiecare judeţ se stabilea un coeficient electoral, calculat prin raportarea numărului total de voturi exprimate la numărul deputaţilor judeţului. De pildă, la Iaşi erau înscrişi 152.942 de alegători pe listele electorale. La acest număr s-a calculat că ar corespunde 9 deputaţi. Dar numărul voturilor valabil exprimate nu a fost decât de 118.979. Printr-o procedură complicată s-a stabilit că cifra coeficientului electoral era de 10.533. Candidatul care întrunea în judeţul Iaşi acest număr de voturi era declarat ales. Coeficientul electoral varia foarte mult de la judeţ la judeţ.

Dar şi mai mult variau rezultatele oficiale în judeţe, raportate la coeficientul electoral. Bunăoară, Partidului Naţional Ţărănesc îi lipsesc constant câteva voturi pe fiecare judeţ pentru a obţine un mandat mai mult decât a obţinut (nu se făcea o redistribuire a voturilor în plus pe planul întregii ţări). Şi astfel, voturile care nu atingeau coeficientul electoral erau pierdute definitiv. Dar cât erau ele de apropiate! Redăm cele mai edificatoare exemple: la Arad partidului îi lipseau 713 voturi pentru a obţine un nou mandat, la Covurlui – 337, la Dâmboviţa – 601, la Făgăraş – 179, la Hunedoara – 335, la Iaşi – 610, la Bucureşti 19 (nouăsprezece!), la Neamţ – 508, la Sălaj – 932, la Sibiu – 31 (treizeci şi unu!), la Timiş-Torontal – 875, la Argeş – 1.451, la Dolj – 1.933, la Fălciu – 1.952, la Ialomiţa – 1.108, la Ilfov – 2.084, la Someş – 1.983, la Tecuci – 1.048, la Vâlcea – 1.031 etc. La Bihor P.N.Ţ. a avut cu un vot peste dublul coeficientului electoral (30.939 faţă de 30.938), dar nu a primit decât un singur mandat! În alte numeroase judeţe (Cluj, Gorj, Muscel, Rădăuţi, Râmnicu Sărat, Roman) a avut exact cât coeficientul electoral. Este posibil să coexiste atâtea coincidenţe? Dar aceasta nu epuizează nedumeririle, ci dimpotrivă, le amplifică. Cum voturile unui partid nu se puteau cumula la nivelul întregii ţări, se poate afirma fără reţinere că P.N.Ţ. a pierdut astfel aproape jumătate din voturile care îi fuseseră atribuite! Căci dacă, în medie pe ţară, pentru un deputat guvernamental au votat 13.465 de electori, pentru un deputat al P.N.Ţ. au votat un număr dublu, adică 26.706! Ce să mai zică însă celelalte partide ale opoziţiei, căci pentru un deputat liberal au votat nu mai puţin de 86.356 de alegători, iar cei 65.553 de votanţi social-democraţi independenţi nu au beneficiat de niciun reprezentant în Parlament?

Naţional-ţărănistul Penescu a descris pe larg modul în care s-a ajuns la aceste rezultate, motiv pentru care îl cităm: “19 noiembrie 1946 va rămâne o zi de doliu naţional în istoria României. Alegătorii din oraşe erau terorizaţi de bande înarmate şi foarte numeroşi fură cei care au fost împiedicaţi să voteze. Ei îşi aduceau buletinele la cluburile partidelor Naţional-Ţărănesc şi Liberal. Mii de agenţi ai guvernului votau de mai multe ori cu cărţi de alegător ale persoanelor dispărute de mult timp. Locuitorii din sate întregi au fost împiedicaţi să meargă la secţiile lor de vot.

De obicei, preşedinţii secţiilor de votare fuseseră magistraţi; un ofiţer şi câţiva soldaţi asigurau calmul şi ordinea operaţiilor. Toţi candidaţii erau reprezentaţi în fiecare secţie, deci biroul era format din reprezentanţi care semnau procesele-verbale ale circumscripţiilor după ce se constata rezultatul votării. La 19 noiembrie 1946, preşedinţii acestor secţii erau funcţionari sau simpli muncitori, aleşi şi numiţi de partidul comunist. Reprezentanţii partidelor de opoziţie nu au putut pătrunde în sălile de vot şi au fost frecvent arestaţi. Nimeni în afara comuniştilor nu putea să controleze urnele, numărul şi repartiţia voturilor. În cazurile foarte rare când preşedintele era un magistrat, procesul-verbal întocmit de el, cu indicarea numărului de votanţi şi a rezultatelor obţinute de fiecare candidat, era modificat la aducerea la comisia electorală judeţeană. Dacă, cu toate acestea, rezultatul pe judeţ nu putea fi falsificat conform indicaţiilor partidului comunist, dosarele alegerilor erau trimise la Ministerul de interne, care le făcea ultima toaletă. Din informaţiile pe care noi le-am adunat din toate judeţele a rezultat în mod formal că aproximativ 80% din alegători au votat pentru candidaţii opoziţiei şi imensa lor majoritate pentru naţional-ţărănişti. Ceea ce se poate spune e că rezultatul acestor alegeri, acela care a fost proclamat de Comisia Electorală Centrală, nu corespunde nicidecum realităţii.” (71)

Chiar în ziua publicării rezultatelor, când s-a ţinut şi “mitingul victoriei”, generalul Sănătescu nota în jurnalul său: “De-abia azi s-a dat rezultatul definitiv al alegerilor. Telegramele sosite în cursul zilei de 20 de la centrele de votare erau dezastruoase pentru guvern, care intrase în panică. S-a luat atunci hotărârea «eroică», din îndemnul ruşilor, să se treacă la forţă. S-au dat afară din localurile de vot reprezentanţii opoziţiei şi s-au întocmit cu totul alte liste de rezultate ale votării (…). Lumea a rămas consternată de acest rezultat, fiindcă se ştie că masele ţărăneşti sunt pentru Maniu – şi chiar foarte mulţi comunişti.” (72)

Nici analiştii de astăzi nu văd altfel lucrurile. În lucrările referitoare la această perioadă, estimările sunt întotdeauna categorice. Din concluziile lor, opoziţia a obţinut un procentaj mergând între 75 şi 92%. Eleodor Focşeneanu apreciază: “Astăzi se recunoaşte în mod unanim că alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate şi că în realitate ele au fost câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, care a obţinut peste trei sferturi din sufragii. Legitimându-şi în acest mod fraudulos puterea acaparată abuziv, cu sprijin extern, guvernul Petru Groza avea să treacă la pregătirea asaltului final împotriva democraţiei.” (73) Nicolae Baciu constata: “După informaţiile cele mai autorizate, rezultatul real a fost absolut invers: blocul comunist nu a obţinut nici 8% din voturile exprimate.” (74) Regele Mihai îşi amintea: “Populaţia României a votat în 1946 cu partidele istorice într-o proporţie de peste 80% şi s-a dovedit că realitatea acestui procent nu poate să împiedice proiectul Moscovei de-a se implanta şi aici cu armele şi cu ideologia ei.” (75) Probabil cea mai precisă mărturie în acest sens a fost cea a comunistuui H. Zilber, aflat în acel moment la apogeul carierei sale: “Niciun partid politic, afară de cel comunist, nu se bucura în 1944-1945 de mai multă adversitate populară decât cel liberal al lui Gheorghe Tătărescu. La alegerile din 1946, întreg blocul guvernamental a obţinut 12% din voturi. Cifra fixată de Vâşinski fusese de 80% şi aşa a apărut şi în rezultatul oficial.” (76) Un raţionament jus făcea şi Ion Raţiu: “Totuşi, comuniltii nu şi-au putut îngădui să falsifice alegerile până la capăt. Când s-a anunţat că B.P.D. a obţinut peste 70%, aceasta însemna că s-a admis că adversarii au primit un sfert din totalul voturilor. O recunoaştere care spune multe, dacă ţinem seama de mijloacele considerabile de propagandă comunistă, de prezenţa trupelor sovietice şi condiţiile în care s-au desfăşurat alegerile de la 19 noiembrie 1946. Şi care arată limpede care ar fi fost rezultatele dacă votarea ar fi fost liberă.” (77)

Ca o surpriză, să menţionăm că şi Nicolae Ceauşescu, atât de devotat limbajului de lemn, şi-a permis o aluzie străvezie cu privire la rezultatul acestor alegeri. Iată cum se exprima el în 1971, cu ocazia aniversării “semicentenarului” P.C.R.: “Primesc adesea întrebări în legătură cu felul în care a câştigat partidul nostru majoritatea poporului de partea sa.” (78) Ceea ce atestă că şi după aproape un sfert de veac, membrii partidului comunist (dacă nu şi secretarul său general) erau profund nedumeriţi de felul în care se ajunsese la acele rezultate de domeniul fantasticului.

Cert este că observatorii occidentali nu s-au lăsat prostiţi nici în acel moment. Imediat după alegeri, La Gazette de Lausanne scria: “Puterile occidentale care, câştigând războiul, credeau că au pus capăt regimurilor dictatoriale şi au restabilit democraţia în lume, trebuie să vadă realitatea: dictaturile nu au murit; războiul dus pentru dreptate, libertate şi democraţie a fost un eşec total.” (79) Toţi observatorii prezenţi în ţară au semnalat victoria cu cel puţin trei pătrimi din voturi a partidelor din opoziţie. Nici anglo-americanii n-au rămas impasibili. Imediat după desfăşurarea alegerilor, secretarul de stat ad-interim Dean Acheson declara: “Guvernul american nu poate considera aceste alegeri ca fiind în conformitate cu asigurările pe care guvernul român le-a dat guvernelor Statelor Unite şi Marii Britanii, ca şi U.R.S.S., privind deciziile de la Moscova.” La 26 noiembrie, guvernul american comunica la rândul său: “Departamentul de Stat a primit informaţii din care rezultă că listele electorale au fost falsificate, că procedura electorală şi a numărărtorii voturilor, ca şi presiunea exercitată prin mijloace teroriste asupra unei mari părţi a electoratului democrat au împiedicat numeroşi alegători să-şi exercite dreptul de vot.” Totodată, la Londra, subsecretarul de stat la Foreign Office declara în faţa Camerei Comunelor: “Alegerile n-au fost nici libere, nici conforme regulilor (…), s-au desfăşurat astfel încât a fost posibilă o largă falsificare a rezultatelor.” Ambele guverne constatau că, “date fiind împrejurările, rezultatele alegerilor din România nu reprezintă opinia adevărată a poporului român.” (80) Vor încerca ele să facă ceva pentru România măcar acum? Vom vedea foarte curând.

Regele Mihai urma ca în ziua de 1 decembrie să citească în faţa noului Parlament Mesajul Tronului, marcând astfel începutul lucrărilor sale. Cunoscând perfect modalitatea prin care acest Parlament a fost “ales”, regele bineînţeles nu era deloc dispus să facă aşa ceva. Încurajat de promptele luări de poziţie occidentale amintite, regele a aşteptat cu speranţă un ajutor sau o încurajare, pentru a nu fi nevoit să participe la deschiderea acestui Parlament al “manechinelor de paie” sovietice, cum se exprima el. Biograful său Gould Lee consemna: “Sperând că avea să primească curând un sfat din partea Washingtonului, el stătu treaz toată noaptea împreună cu regina Elena, aşteptând oră de oră ajutorul, care nu veni niciodată. În ultima noapte, el se plimbă fără încetare prin cameră, singur, gândindu-se la hotărârea ce urma să ia. Toţi îi spuneau: nu!” (81) În disperare, regele a trimis trei delegaţi la ambasada americană. Berry transmitea: “Toţi trei au fost de acord că alegerile au fost antidemocratice şi rezultatele falsificate (…). Ei mi-au amintit că Parlamentul se deschide la 1 decembrie şi că obiceiul este ca regele să-l deschidă în persoană, citind Mesajul Tronului. Prin acest act, regele acceptă în felul acesta rezultatul fraudulos al alegerilor şi actele Parlamentului «ales» prin aceste fraude.” (82)

Este de la sine înţeles că partidele de opoziţie au solicitat regelui să nu participe sub nicio formă la deschiderea Parlamentului, pentru a nu legitima falsurile comuniştilor. Din păcate, lipsit de sprijin occidental şi avertizat de consecinţele unui asemenea gest după greva regală eşuată în ianuarie 1946, regele a trebuit să participe la prima şedinţă a “manechinelor de paie”. Ba chiar, pentru a nu stârni agitaţia comuniştilor, regele a afirmat în Mesajul Tronului: “Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare.” (83) Deşi nu a dorit nicidecum aceasta, regele a validat prin actul său rezultatele alegerilor şi s-a distanţat de partidele de opoziţie, care au fost greu lovite. Erau astfel reduse drastic şansele pe care conducătorii opoziţiei le aveau de a prezenta marilor puteri ilegalitatea alegerilor şi de a obţine anularea lor. Dar a fost totodată şi o lovitură puternică dată înseşi instituţiei monarhice. Naţional-ţărănistul Nicolae Pascu consemna: “El (regele) nu mai putea năzui la demiterea guvernului, de vreme ce a fost nevoit să se plece în faţa refuzului anterior al aceluiaşi prim ministru de a executa forma legală de revocare, iar acum deschisese Parlamentul aceluiaşi guvern.” O justificare constituţională găsea Gould Lee: “Regelui îi displăcea aproape tot ce făceau comuniştii, dar din punct de vedere constituţional nu avea dreptul să se identifice în mod public cu oponenţii lor.” (84)

Conducătorii opoziţiei nu au judecat prea aspru acest act al regelui. Ei cunoşteau foarte bine care ar fi fost situaţia tronului şi a ţării în caz de refuz. Conform mărturiei lui Emil Ghilezan, Maniu era convins că regele va fi silit în curând să abdice, indiferent de gestul pe care l-ar fi făcut la 1 decembrie 1946. În caz de refuz de a citi Mesajul Tronului, regele ar fi fost răsturnat imediat şi Parlamentul-marionetă ar fi putut, la fel ca în ţările baltice, să ceară el însuşi intrarea ţării în U.R.S.S. ca republică unională. Dar, continua Maniu, nici altminteri nu era de aşteptat o soartă mai bună. Totul era numai o chestiune de timp. Parlamentul acesta va “da şah regelui” mai devreme sau mai târziu. (85)

Partidele democratice au trebuit să ducă singure lupta împotriva aşa-zisului Parlament. Încă de la 28 noiembrie, într-una din desele sale vizite la ambasada americană, Iuliu Maniu i-a cerut lui Berry ca S.U.A. să solicite anularea alegerilor “înainte ca cele trei guverne semnatare ale acordului de la Moscova să ratifice aceste alegeri.” Şi aici Maniu a repetat argumentul său că “noul Parlament va da şah regelui.” Iar într-un apel ulterior, Maniu cerea urgent “Statelor Unite şi Angliei ca să rupă relaţiile diplomatice şi economice cu România, cu scopul ca să forţeze căderea actualului guvern.” El argumenta în acest sens că “singure protestele diplomatice, oricât de tari, nu vor afecta acest guvern”, fapt pentru care “a venit momentul când Statele Unite şi Anglia trebuie să acţioneze prompt, cu toate armele economice şi diplomatice care le posedă”, împotriva “guvernului dominat de comunişti.” (86) Deşi părăsiţi de puterile democratice, conducătorii opoziţiei n-au încetat să ceară ţinerea de noi alegeri înainte de semnarea Tratatului de pace cu România, urmând să se constituie un “guvern de unitate naţională” care să-i înlocuiască de la putere pe comunişti. Maniu spera în continuare că “alegerile generale şi guvernul român nu vor fi recunoscute” de puterile occidentale, pregătindu-se chiar să traseze “un program pentru viitoarea campanie electorală.” (87) Văzându-se însă stăpâni pe situaţie, comuniştii nu se vor sinchisi de zbaterile şi protestele opoziţiei. Chiar în ziua deschiderii Parlamentului, ministrul de interne Teohari Georgescu a calificat Partidul Naţional Ţărănesc drept “o mişcare subversivă” şi a declarat că “guvernul şi Camera nu pot tolera în această ţară, care are un regim şi un Parlament democratic, existenţa unui partid care continuă să facă politica lui Antonescu, o politică de provocare la război” etc. (88)

Imediat după publicarea rezultatelor alegerilor, Dreptatea anunţa într-un titlu mare: Retragerea miniştrilor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal din guvern, (89) unde oricum nu avuseseră niciodată vreo putere reală.

În condiţiile nepăsării generale faţă de soarta poporului român, P.N.Ţ. a găsit un cuvânt de mulţumire pentru acesta, pentru modul cum a ştiut să reacţioneze, atât de civilizat, împotriva barbariei comuniste. Este cazul articolului Glorie ţie, alegător român!, de altfel cenzurat cumplit: “Naţiunea gândea şi acţiona, aşa cum rareori a făcut-o, în acelaşi ritm. Era unanimitatea de cuget a unui neam care nu avea de ales între mai multe soluţii, tot atât de bune sau tot atât de rele. Era înfrăţirea în acelaşi gând, în aceeaşi faptă, a unui popor care trebuia să se hotărască pentru bine sau pentru rău (cenzurat). Ţara a răspuns chemării (cenzurat). Ziua de 19 noiembrie a însemnat o verificare a conştiinţei naţionale (cenzurat). În acest scop, (cenzurat) mulţumim alegătorului român pentru felul cum şi-a făcut datoria.” (90) De asemenea, în acele vremuri de restrişte, când erau cenzurate şi frazele privitoare la conştiinţa naţională, conducerile celor trei partide democratice, realele câştigătoare ale alegerilor, nu se sfiau să declare nule rezultatele lor în următorul Comunicat: “Sfidând principiile elementare şi fundamentale de legalitate, de libertate şi de dreptate, guvernul şi-a ticluit – prin fraudă şi teroare – rezultate în flagrantă opunere cu realitatea şi cu voinţa corpului electoral (…). Credincioase principiilor democratice consfinţite de acordurile de la Ialta şi Moscova şi idealurilor ce însufleţesc Naţiunile Unite, aceste partide declară alegerile efectuate în asemenea condiţiuni ca lipsite de orice temei de drept şi prin acestea, nule şi neavenite.” (91)

Întrunit în mare înfrigurare, Comitetul Central Executiv al P.N.Ţ. a publicat o Rezoluţie prin care stabilea Atitudinea Partidului Naţional Ţărănesc faţă de alegerile de la 19 noiembrie şi de Parlament (Anexa C). Această rezoluţie, citită în şedinţă de Nicolae Penescu, reprezintă un document fundamental, elocvent pentru felul în care P.N.Ţ. înţelegea să răspundă imensului pericol care pândea ţara. *

Într-o conferinţă de presă convocată tot atunci cu corespondenţii ziarelor străine, Iuliu Maniu declara: “Cu toată teroarea pe care a dezvoltat-o şi (în ciuda) falsurilor săvârşite, lista guvernamentală n-a putut întruni decât 16,5% din voturi. În schimb, P.N.Ţ., aşa cum am prevăzut, a întrunit peste 70%.” (92) Rezultatele acestea, desigur aproximative, fuseseră comunicate de organizaţiile judeţene ale partidului, bune cunoscătoare ale adevăratelor opţiuni ale populaţiei. Atingând în continuare numeroase alte subiecte la ordinea zilei, Maniu a rostit şi următoarele fraze, care au fost pe loc interpretate de duşmanii săi ca antisovietice: “Cea mai înaintată forţă politică din sud-estul Europei este Partidul Naţional Ţărănesc. Astăzi Partidul Naţional Ţărănesc e din nou gata de luptă! El nu se teme de adversari şi nu se lasă impresionat de forţa lor.

Neamul românesc a avut întotdeauna adversari. Dar niciodată nu a fost înfrânt de adversari, ci de păcatele lui proprii. Nu ne înspăimântă puterea adversarilor. State mari şi puternice au năvălit în trecut asupra ţării noastre. Forţa lor era înspăimântătoare şi dăinuirea lor părea fără sfârşit. Totuşi, ele s-au prăbuşit.” (93)

La 18 decembrie, sub semnătura aceluiaşi Maniu, apărea manifestul intitulat Către Naţiune, completare zdrobitoare la rezoluţia anterioară a Comitetului Central Executiv (Anexa D).

Încet, ultimele zile ale nefastului an 1946 treceau, tăcerea generală persista şi ecourile alegerilor se stingeau tot mai mult. Istovit, poporul îşi relua viaţa de zi cu zi, presărată cu cele mai chinuitoare griji, necazuri şi privaţiuni. Peste toate au venit Sărbătorile de iarnă. Crăciunul. Crăciunul asupriţilor!, cel mai trist din istoria noastră: “Lipsurile şi împilările care au deschis broaştele îngheţate de la poarta fiecărei case au amuţit glasurile colindătorilor, au îndepărtat bucuria cu care copil şi bătrân, bărbat şi femeie, aşteptau în fiecare an, veacuri de-a rândul, zilele de sfârşit de Decembrie (…).

În vâltoarea oraşelor, muncitorii şi funcţionarii, resemnaţi de subţirimea pungilor, nu-şi pot bucura copiii cu daruri puse sub pomul de Crăciun. Mesele tradiţionale, cu clipe de veselie, au dispărut pentru toţi.

Crăciun trist! Crăciunul la care mulţi şi multă vreme nu vor voi să mai gândească. Este Crăciunul asupriţilor!” (94)

Note:

1 Nicolae Penescu, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, p. 180.

2 Ibidem, p. 168.

3 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 338.

4 Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 256-257.

5 Gheorghe Buzatu, Op. cit., p. 341-342.

6 Nicoleta Franck, Op. cit., p. 261.

7 Dreptatea, nr. 96 din 2 iunie 1946.

8 Ibidem, nr. 101 din 8 iunie 1946.

9 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brtianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 326-327.

10 Ibidem, p. 330.

11 Dreptatea, nr. 103 din 12 iunie 1946.

12 Semnalul, nr. 1.240 din 11 iunie 1946.

13 Dreptatea, nr. 104 din 13 iunie 1946.

14 Ibidem, nr. 107 din 16 iunie 1946.

15 Ibidem, nr. 108 din 18 iunie 1946.

16 Ibidem.

17 Ibidem, nr. 110 din 20 iunie 1946.

18 Ibidem, nr. 130 din 13 iulie 1946.

19 Ibidem, nr. 135 din 19 iulie 1946.

20 Ibidem, nr. 136 din 20 iulie 1946; Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 44, 61.

21 Dreptatea, nr. 136 din 20 iulie 1946.

22 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 289.

23 Lucreţiu Pătrăşcanu, Scrieri, articole, cuvântări 1944-1947, Bucureşti, 1983, p. 132.

24 Dreptatea, nr. 113 din 23 iunie 1946.

25 Ibidem, nr. 130 din 13 iulie 1946; Lucreţiu Pătrăşcanu, Op. cit., p. 135.

26 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 236.

27 Dreptatea, nr. 131 din 14 iulie 1946.

28 Ibidem, nr. 123 din 5 iulie 1946.

29 Ibidem, nr. 142 din 27 iulie 1946.

30 Ibidem, nr. 145 din 31 iulie 1946.

31 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 232.

32 Dreptatea, nr. 148 din 8 august 1946.

33 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 176.

34 Dreptatea, nr. 161 din 23 august 1946.

35 Ibidem, nr. 164 din 28 august 1946.

36 Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, Bucureşti, 1994, p. 283-284.

37 Ţărănismul, nr. 26 din 1 septembrie 1946.

38 Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, 1983, p. 523.

39 Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 251.

40 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 250-251.

41 Nicoleta Franck, Op. cit., p. 261.

42 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, Op. cit., p. 240.

43 Ibidem, p. 280.

44 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 322.

45 Ibidem, p. 366.

46 Mihai Fătu, 1946. Din istoria politică a României contemporane, Bucureşti, 1968, p. 152-153.

47 Dreptatea, nr. 179 din 14 septembrie 1946.

48 Ibidem, nr. 182 din 18 septembrie 1946.

49 Ibidem, nr. 188 din 25 septembrie 1946.

50 Ibidem, nr. 208 din 18 octombrie 1946.

51 Ibidem, nr. 215 din 26 octombrie 1946.

52 Victor Frunză, Op. cit., p. 297.

53 Dreptatea, nr. 218 din 30 octombrie 1946.

54 Victor Frunză, Op. cit., p. 298.

55 Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 380.

56 Ştefan Tudor, Recul, în Basarabia, nr. 9/1992, p. 150, cu concluzia: “Dacă în anii postbelici românii basarabeni ar fi putut beneficia de dreptul la propria lor părere, atunci reunirea cu România ar fi fost realizată încă înainte de anul 1950.”

57 Victor Frunză, Op. cit., p. 295.

58 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie, p. 389.

59 Victor Frunză, Op. cit., p. 290.

60 Dreptatea, nr. 225 din 7 noiembrie 1946.

61 Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 44.

62 Dreptatea, nr. 233 din 16 noiembrie 1946.

63 Ibidem, nr. 234 din 17 noiembrie 1946.

64 Ibidem.

65 Ibidem, nr. 235 din 19 noiembrie 1946.

66 Ibidem.

67 Constantin Sănătescu, Op. cit., p. 239.

68 Mihai Fătu, Un vot decisiv, anexa.

69 Ibidem, p. 209.

70 Idem, 1946. Din istoria politică…, p. 216.

71 Nicolae Penescu, Op. cit., p. 183-184.

72 Constantin Sănătescu, Op. cit., p. 239-240.

73 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Bucureşti, 1992, p. 97.

74 Nicolae Baciu, Op. cit., p. 237.

75 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, 1991, p. 173.

76 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 39.

77 Ion Raţiu, România de astăzi. Comunism sau independenţă?, Bucureşti, 1990, p. 21.

78 Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 416.

79 Nicoleta Franck, Op. cit., p. 271.

80 Ibidem.

81 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România, Bucureşti, 1988, p. 587.

82 Nicolae Baciu, Op. cit., p. 239.

83 Ioan Scurtu, Op. cit., p. 587.

84 Ibidem, p. 588.

85 Victor Frunză, Op. cit., p. 319.

86 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie, p. 371.

87 Ibidem, p. 372.

88 Nicoleta Franck, Op. cit., p. 323.

89 Dreptatea, nr. 237 din 23 noiembrie 1946.

90 Ibidem, nr. 238 din 24 noiembrie 1946.

91 Ibidem, nr. 241 din 28 noiembrie 1946.

* Iată şi numele, în ordine alfabetică, ale celor 33 de deputaţi naţional-ţărănişti recunoscuţi ca aleşi: 1) Nicolae Adam (Arad); 2) Nicolae Anghel (Buzău); 3) Sever Bocu (Timiş-Torontal); 4) Alexandru Cartojan (Vlaşca); 5) dr. Emil Cheţianu (TUrda); 6) Pantelimon Chirilă (Rădăuţi); 7) prof. Nicolae Ciorănescu (Dolj); Alexandru Constantinescu (Putna); 9) Orest Cozlovschi (Roman); 10) Gheorghe Dragoş (Braşov); 11) Emil Ghilezan (Severin); 12) Virgil Grossu (Brăila); 13) dr. Emil Haţieganu (Cluj); 14) prof. Ion Hudiţă (Baia); 15) prof. Ioan Ilie (Dolj); 16) Dimitrie Ionescu (Botoşani); 17) Maria Lazăr (Maramureş); 18) dr. Aurel Leucuţia (Arad); 19) dr. Iuliu Maniu (Bucureşti); 20) Ioan Moldovanu (Târnava Mică); 21) Grigore Niculescu-Buzeşti (Bucureşti); 22) Neculai Polizu-Micşuneşti (Botoşani); 23) Leonida Pop (Năsăud); 24) Victor Popovici (Vaslui); 25) dr. Maxim Radovan (Caraş); 26) dr. Teodor Roxin (Bihor); 27) Aristide Schileru (Gorj); 28) ing. Vasile Serdici (Târnava Mare); 29) Nicolae Şuţa (Muscel); 30) Demian Titu (Satu Mare); 31) dr. Nicolae Todoran (Alba); 32) Panait Tuliu (Teleorman); 33) prof. Gheorghe Zane (Iaşi).

92 Dreptatea, nr. 252 din 12 decembrie 1946.

93 Ibidem, nr. 256 din 17 decembrie 1946.

94 Ibidem, nr. 258 din 25 decembrie 1946.

PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC ÎN ANUL 1947

Alegerile de la 19 noiembrie 1946 cu rezultatele lor fabricate au avut loc, Parlamentul a fost întrunit, instaurarea noii orânduiri se desfăşura nestingherită. Deşi înjosită şi batjocorită permanent, opoziţia a mai fost lăsată să activeze cât timp nu fusese semnat încă Tratatul de pace dintre marile puteri şi România. Dar practic o opoziţie reală nu mai exista în acel moment. Ea fusese lovită mortal prin falsificarea alegerilor, dar mai ales prin pasivitatea occidentalilor faţă de această falsificare. Statele Unite şi Marea Britanie, deşi au recunoscut oficial şi deschis că alegerile din România au fost grosolan falsificate, nu au rupt relaţiile diplomatice cu guvernul Groza. De asemenea, neacordându-i niciun sprijin regelui Mihai, prin deschiderea de către acesta a Parlamentului procomunist se dădea o legitimitate nesperată rezultatului oficial al alegerilor. Pariticpând la tristul eveniment de la 1 decembrie, generalul Sănătescu consemna: “Regele a fost îndelung aclamat de către Parlament. Examinez sala şi-mi dau seama după aspectul noilor deputaţi – o adunătură de persoane insignifiante – ce vor fi în stare să lucreze. De altfel, cred că nici guvernul şi nici Rusia nu doresc ca în Parlament să fie personalităţi, ci numai figuranţi.” (1) Singurul rol al acestui ”Parlament” era numai de a da titlu de lege, prin votarea cu ridicarea mâinilor, a tuturor măsurilor luate de guvern în strânsă colaborare cu sovieticii pentru comunizarea completă a ţării. Ba chiar, cel puţin până la semnarea Tratatului de pace, nu puţini se aşteptau ca “Parlamentul aleşilor clasei muncitoare” să voteze, cu mare entuziasm desigur, includerea României între republicile sovietice unionale.

Oricum, pentru aceasta România trebuia să parcurgă mai întâi toate treptele comunizării: economice, politice, culturale, sociale. Pe întreaga durată a anului 1947 ele nu vor întârzia să se succeadă în viteză. Deja la sfârşitul anului 1946 au început naţionalizările, prin etatizarea Băncii Naţionale a României. Riposta opoziţiei nu s-a lăsat aşteptată, astfel că încă în decembrie Dreptatea scria că “toate naţionalizările preluate direct de aparatul politic al statului, indiferent sub ce regim politic s-ar afla, sunt condamnate de la început la nereuşită.” (2) În general, atât cât i-a mai fost permis să se manifeste, Partidul Naţional Ţărănesc n-a încetat, în prima jumătate a anului 1947, să protesteze împotriva măsurilor de comunizare. Asupra apariţiei ziarului Dreptatea în această perioadă se impun următoarele precizări: ea este foarte neregulată (în prima jumătate a lunii ianuarie nu a apărut deloc), exemplarele sunt tot mai “subţiri” (o filă sau o filă şi jumătate!), cenzura acţiona necruţător. Nicio referire la alegeri nu a mai putut fi strecurată pe parcursul anului. După cum arătase Maniu încă înainte de alegeri, redactorii ziarului P.N.Ţ. prestau o muncă de robi: datorită “vigilenţei” cenzurii, care reţinea articolele după bunul ei plac, ziarul trebuia scris de aproximativ patru ori pe zi! Ne imaginăm care a fost situaţia acum, pe măsură ce alegerile intrau tot mai mult în istorie. Articolele sunt sărace şi protestele extrem de palide. În continuare le vom reproduce spre edificare pe cele mai grăitoare. Astfel, a putut apărea de exemplu articolul despre Concepţia Statului Naţional Ţărănesc, care arăta: “Statul este drumul, şi singurul drum, pe care forţele sociale urmându-l, pot ajunge la un echilibru juridic, la conciliere, la ordine; el este garanţia formală a respectării şi aplicaţiunii permanente, eficiente a dreptului (…). Statele totalitare, constituite prin negarea gândirii sociale şi a dreptului în fiinţă, nu au fost decât simple formule lipsite de conţinut, etichete cu semnificaţie politică. Democraţia deţine superioritatea de a realiza. printr-un proces continuu, adaptarea statului la viaţa autentică a grupului social, cu respectarea valorilor ce se impun ca permanente (…). Statul Naţional Ţărănesc este un stat liberal-socialist.” (3)

La 24 ianuarie, ziua unirii Principatelor a fost sărbătorită de Tineretul Universitar Naţional Ţărănesc. A participat şi vicepreşedintele partidului Ion Mihalache, care a ţinut o cuvântare. Cu acest prilej s-a anunţat faptul, desoebit de semnificativ pentru situaţia ţării şi atitudinea partidului, că melodia naţională Deşteaptă-te române! a fost adoptată ca imn al Partidului Naţional Ţărănesc. (4) Iar la 26 ianuarie era relatată Şedinţa centrului de studii şi documentare al Partidului Naţional Ţărănesc, la care de asemenea a participat acelaşi Ion Mihalache, care a spus: “În conjunctura politică actuală, Partidul Naţional Ţărănesc, cu toate riscurile, trebuie să-şi asume greaua sarcină pe care ţara i-o reclamă. De aceea, pentru viitor Partidul Naţional Ţărănesc trebuie să se găsească bine organizat şi bine pregătit.” (5)

În lucrările apărute în perioada comunistă se afirma că paralel P.N.Ţ. a difuzat numeroase manifeste în rândul populaţiei, îndemnând la răsculare împotriva regimului. Deşi am mai arătat că P.N.Ţ. nu a avut niciodată tendinţa de a declanşa un război civil catastrofal pentru ţară, nu este exclus ca, în pragul disperării faţă de situaţia naţiunii, partidul să fi tipărit (clandestin desigur) şi asemenea manifeste. Dar părerea noastră este că mai degrabă manifestele au fost fabricate de Siguranţa comunistă pentru a culpabiliza şi mai mult partidul. Este foarte probabil şi cazul acestui manifest intitulat Români!: se afirma în cuprinsul său că “a sosit ceasul luptei generale” şi că “trebuie să imităm pe prietenii noştri greci, să cerem din nou sprijinul aliatei noastre Anglia şi America şi singuri să pornim acţiunea de răsturnare a guvernului.” Tot acolo s-ar fi făcut şi următorul apel: “La arme români este porunca ceasului de faţă.” (6) Repetăm, suntem mai degrabă înclinaţi să respingem autenticitatea acestui document.

În schimb, cu totul reală este o ultimă mare acţiune a partidelor opoziţiei democratice. După cum relata Nicolae Penescu, încă de la sfârşitul anului 1946 Iuliu Maniu “a hotărât, împreună cu D-nii Brătianu şi Titel Petrescu, sesizarea Organizaţiei Naţiunilor Unite cu situaţia din România”, începând totodată strângerea de “material documentar” pentru redactarea unui memoriu riguros şi complet. Memoriul va fi înmânat ambasadorului american Berry în luna februarie 1947. (7)

Memoriul, adresat însuşi secretarului general al O.N.U. Trygve Lie, conţinea şi următoarele pasaje semnificative: “În ordine economică, regimul a debutat prin confiscarea fără nicio despăgubire a celei mai mari părţi a proprietăţii agricole, precum şi al întregului inventar de exploatare.” În urma acestei politici a guvernului s-a “creat în toată ţara o criză de încredere, descurajând toată iniţiativa particulară şi orice efort de reconstrucţie (…). Muncitorii înşişi, cărora regimul pretinde că le reprezintă interesele, s-au văzut lipsiţi de exercitarea drepturilor lor elementare (sindicatele) (…). Administraţia a fost supusă unei epurări a cadrelor pentru motive neserioase pentru a face loc oamenilor lipsiţi de orice competenţă şi calificare legală, dar cu totul devotaţi noului regim (…).” Iar concluzia îndreptăţitului memoriu era: “Prima măsură care se impune nu poate să fie decât aceea de a proceda la îndepărtarea acestui guvern” prin “prompta intervenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite.” (8)

Însoţindu-şi memoriul cu o nouă cerere expresă a unor angajamente mai serioase ale Statelor Unite faţă de România, demersul opoziţiei nu a avut nici de astădată ecou: „Dl. Berry a evitat a da un răspuns afirmativ şi a promis că va cere instrucţiuni la Washington chiar şi pentru transmiterea intervenţiei la O.N.U.”! (9) Ca urmare, nu ştim dacă acest memoriu a fost citit vreodată de Trygve Lie. Dar ştim în mod sigur că, pe filiera spionilor sovietici, documentul va fi cunoscut de comuniştii români.
La 10 februarie 1947, prin semnarea de către occidentali a Tratatului de pace cu acest guvern, i-au dat o dată în plus confirmarea „legitimităţii” de care avea atâta nevoie. Cu toate că pentru ţară condiţiile tratatului erau înrobitoare, el a însemnat în schimb un preţios ajutor primit de guvern, care se vedea de acum înainte eliberat de necesitatea de a da socoteală puterilor occidentale pentru faptele comise. Un ultim obstacol în calea preluării puterii totale de către comunişti, Comisia Aliată de Control (în care oricum, preponderenţa o aveau sovieticii), a fost defiinţată.
Un articol al acestui tratat pe care opoziţia l-a socotit ca fiind în favoarea ei era articolul III, care stabilea: „România va lua toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicţia română, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau de religie, folosinţa drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire publică.” Opoziţia va solicita mult timp respectarea acestor prevederi, niciodată îndeplinită. Dar incontestabil, un articol care avantaja guvernul şi care îl anula practic pe cel de mai sus era articolul V: „România, care, în conformitate cu Convenţiunea de armistiţiu, a luat măsuri pentru dizolvarea tuturor organizaţiilor de tip fascist pe teritoriul român, fie ele politice, militare sau paramilitare, precum şi a altor organizaţii făcând o propagandă ostilă Uniunii Sovietice sau oricăreia dintre celelalte Naţiuni Unite, nu va îngădui în viitor existenţa şi activitatea unor organizaţiuni de această natură, care au drept scop lipsirea poporului de drepturile sale democratice.” (10) Acest articol, care pare redactat de însuşi guvernul Groza, a fost introdus de sovietici cu un scop precis. Nu este întâmplător faptul că întotdeauna comuniştii au poreclit partidele democratice „fasciste” şi „antisovietice”. Prin chiar Tratatul de pace, guvernul căpăta mână liberă în lichidarea completă, inclusiv fizică, a opoziţiei, nefiind nevoit nici măcar să schimbe direcţia propagandei sale pentru aceasta. Totuşi, Tratatul de pace părea să confirme faptul că România, chiar comunizată, va rămâne un stat formal independent şi nu va deveni republică sovietică. Este şi motivul pentru care, în ziarul P.N.Ţ., Ghiţă Popp saluta Independenţa României în acest mod: „Idealul Independenţei şi suveranităţii unui stat naţional a încălzit inimile românilor şi a luminat calea conducătorilor poporului român ca o ţintă finală a tuturor sforţărilor lui politice de un veac şi jumătate încoace (…). În mijlocul crizelor şi frământărilor de azi, în faţa rănilor şi a foametei, această victorie este pentru orice suflet românesc o mângâiere şi reconfortare. Vai de curentele şi organismele care nu înţeleg şi nu se identifică cu idealurile naţiunii.” (11)
A doua zi după semnarea Tratatului de pace, întrevăzând pericolul care plana asupra rezistenţei româneşti, redactorul-şef al cotidianului, Nicolae Carandino, replica ferm: Nici conspiratori, nici complotişti, acestea fiind acuzaţiile cele mai frecvente aduse de guvernanţi Partidului Naţional Ţărănesc. El răspundea în felul următor: „Logic, argumentele adversarilor noştri nu se pot susţine. Nici măcar pretextele de acum câteva luni nu mai sunt de natură să ne zdruncine poziţia spirituală. Într-adevăr, o sumă de recente verificări au stabilit fără putinţă de îndoială caracterul net majoritar al mişcării noastre de opinie şi au precizat poziţia privilegiată a naţional-ţărănismului în complexul politic al ceasului de faţă. A recurge în asemenea împrejurări la avantajele umbrei şi ale ascunzişului n-ar însemna numai lipsă de încredere în puterile proprii, ci în primul rând slăbiciune de minte, strâmbătate de judecată (…). Cu riscul de a ne repeta, dar în convingerea că această repetiţie are greutatea ei politică, să proclamăm din nou dispreţul nostru faţă de toţi aceia care din exploatarea obscurităţii şi anonimatului îşi trag seva luptătoare.” (12) S-a putut vedea din acest articol cum mai puteau aminti despre alegeri, în februarie 1947, cei care le câştigaseră de drept cu nici trei luni în urmă.
A fost ţinută în acele zile o nouă şedinţă a organizaţiei muncitoreşti a P.N.Ţ., la care a vorbit şi profesorul universitar Virgil Veniamin, secretar general adjunct al partidului: „În guvernările precedente, partidele de opoziţie aveau menirea de a aduce critici şi a propune formule; astăzi însă, aceste critici la adresa guvernului nu mai pot fi exprimate de partidele de opoziţie, fiindcă nu sunt lăsate. Ele se găsesc însă pe buzele şi în inimile tuturor. Altădată, în România fiecare cetăţean avea asigurată existenţa, astăzi mămăliga e un lux, iar bucăţica de pâine o amăgire.” (13) Situaţia îngrozitoare a ziariştilor opoziţiei, la care ne-am mai referit şi noi ceva mai sus, era analizată de Ion Totu (Ziarul nostru): „Da, noi nu suntem lăsaţi să fim noi. Şi noi ne încăpăţânăm, cu toate acestea, să rămânem noi, reluând mai hotărâţi, mai dârji, munca penibilă şi istovitoare, deşi o mână ştiută şi văzută ne deşiră continuu şi brutal ţesătura gândurilor noastre. Ne încăpăţânăm în convingerea desăvârşită într-o apropiată zi senină, plină de soarele cald al libertăţilor.” (14) Şi, vorbind în acelaşi număr despre Reacţionarismul nostru, un ziarist semnând cu iniţiale (Ar. B.) recunoştea: „E adevărat! Există un domeniu în care Partidul Naţional Ţărănesc poate fi considerat ca reacţionar, – un domeniu de mare sensibilitate şi pentru apărarea căruia el luptă cu toată splendida masivitate a exponenţei lui de partid de mase: e domeniul demnităţii umane, chezăşie sigură pentru instaurarea adevăratei democraţii. Socotind ca lege ineluctibilă a progresului legea potrivit căreia sensul adevărat al evoluţiei istorice se face înspre o liberare a omului de sub servituţi şi tiranii – Partidul Naţional Ţărănesc va lupta prin toate mijloacele împotriva tuturor acelora ce ar voi s-o anuleze.” (15)
Tot în scopul organizării mai efective a rezistenţei, în perioada ianuarie-februarie 1947 Comisia de organizare a Cercului Militar Profesional al P.N.Ţ. condusă de generalul Grigore Stoica a elaborat un plan general de organizare a Armatei, el fiind conceput „pentru a putea fi aplicat imediat, chiar în timpul prezenţei trupelor ruse în ţară”, cum mărturisea însuşi generalul amintit. Planul avea bineînţeles un caracter strict secret şi confidenţial. El urmărea organizarea unei armate patriotice şi a unor formaţii speciale de rezistenţă înarmate, menite să provoace în cele din urmă chiar răsturnarea guvernului. Acest plan era expresia activităţii grupării minoritare din P.N.Ţ. care dorea răsturnarea prin forţă a guvernului Groza, dar în mod cert o asemenea acţiune nu ar fi avut nicio şansă de reuşită; România fiind ocupată în continuare de Armata Roşie. Însuşi planul amintit recunoştea: „Camuflarea şi instruirea lor (trupelor, n.n.) sub ochii germanilor (sovieticilor, fireşte, n.n.) erau foarte grele.” De aceea, el prevedea chiar ca „anumite fabrici să fie amenajate încât la trebuinţă să poată fi uşor transformate pentru fabricaţia de război.” (16) Probabil că pentru scurt timp, exasperaţi de faptul că ţara ajunsese la marginea prăpastiei şi încurajaţi de succesele monarhiştilor greci, conducătorii naţional-ţărănişti au îmbrăţişat ideea acţionării prin forţă, deşi şansele unui succes erau nule. S-ar fi dovedit totuşi opiniei publice mondiale că România era comunizată fără voia ei, dar în mod sigur independenţa fictivă a ţării din acel moment ar fi fost suprimată cu totul.
Alertaţi din nou, comuniştii au reacţionat în felul lor, consemnat de Constantin Sănătescu în data de 9 martie: „Numeroase arestări, mai ales în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc, au fost săvârşite în ultimele nopţi. Deţinuţii politici au fost transportaţi în lanţuri la Aiud.” (17)
Peste patru zile, la 13 martie 1947, va avea loc ultima tentativă disperată a Partidului Naţional Ţărănesc de a restaura democraţia în România. Preponderenţa grupului favorabil acţiunii armate îşi spunea cuvântul. Iuliu Maniu îl vizita pe Burton Berry, prezentându-i o problemă de mare importanţă. Extragem în continuare din raportul lui Berry: „Maniu mi-a spus că partidul său vrea să răstoarne guvernul minoritar şi dictatorial actual, ce ruinează ţara. Planul său nu implică o revoluţie, dar s-ar putea să fie oarecare vărsare de sânge. Înlăturarea guvernului Groza nu se poate face decât cu concursul a trei elemente: poporul român, regele şi marile puteri. Poporul s-a pronunţat prin votul masiv dat contra acestui guvern în recentele alegeri. Regele – după spusele lui Maniu – este de acord. Atitudinea guvernelor american şi britanic este de aflat.” (18) Din acest excepţional document se cuvin a fi trase câteva concluzii: în primul rând ceea ce am mai subliniat, conducerea Partidului Naţional Ţărănesc era în momentul acela decisă de a răsturna guvernul; preşedintele P.N.Ţ. Iuliu Maniu însă nu era de acord cu această tendinţă. Însuşi Berry transmitea că Maniu i-a spus că „partidul său (nu şi el) vrea să răstoarne guvernul”, dar că „planul său (al partidului) nu implică o revoluţie.” Este clar că în urma discuţiilor din cadrul conducerii P.N.Ţ., preşedintele Maniu, rămas în minoritate, a trebuit să se supună hotărârii colegilor săi (inclusiv Ion Mihalache, care am văzut că patrona Cercul Militar Profesional). Dar neîncetatele sale îndemnuri la moderaţie i-au convins pe ceilalţi să renunţe la ideea „revoluţiei”, planul rezumându-se probabil la o lovitură de stat rapidă şi eficace. Numai în aceste condiţii Maniu acceptase să supună problema guvernului american. În sfârşit o ultimă concluzie, şi cea mai neaşteptată, era că însuşi regele Mihai aproba acţiunea de răsturnare a guvernului. Aceasta este o faptă de mare curaj, meritând să fie pusă alături de răsturnarea de la 23 august 1944. În acel moment regele rămăsese singurul „opozant” într-o funcţie de stat, era chiar „prizonier politic” al sovieticilor. Actul său ar fi atras asupra sa consecinţe cumplite. Şi totuşi regele a fost de acord cu planul P.N.Ţ.
Acest document a avut urmări foarte însemnate. Nu atât prin poziţia Statelor Unite şi Marii Britanii, care au refuzat orice colaborare, ceea ce a dus la anularea planului şi la pierderea de teren a grupării favorabile rezistenţei armate. Dar documentul a ajuns în câteva zile pe masa conducătorilor partidului comunist, pe filiera cunoscută! El a înspăimântat deopotrivă atât pe occidentali, îngroziţi de perspectiva tulburării fragilului echilibru al „sferelor de influenţă” în Europa răsăriteană (fapt care ar fi dus fără îndoială la o înaintare a Uniunii Sovietice spre vest), cât şi pe comuniştii români, care îşi cunoşteau propria popularitate în ţară. În continuare vom încerca să elucidăm cum s-au manifestat cele două blocuri faţă de ultima mare manifestare a puterii Partidului Naţional Ţărănesc.
Referitor la atitudinea occidentalilor, dispunem de câteva documente expediate lui Iuliu Maniu de reprezentanţii opoziţiei peste hotare. Deja la 3 aprilie, Grigore Niculescu-Buzeşti, proaspăt refugiat în Elveţia, îi scria de la Geneva lui Maniu că, deşi conducerea Statelor Unite şi-a afirmat hotărârea de a cere înlăturarea regimurilor „uzurpatoare şi totalitare” nou instaurate în Europa şi Asia, această politică va fi aplicată numai în raport cu oportunitatea momentului în fiecare ţară şi că fireşte, „rândul României nu a venit încă.” De aceea, Niculescu-Buzeşti recomanda ca să nu mai fie somaţi „anglo-saxonii pentru schimbarea imediată a regimului de la noi”, aceste intervenţii (aluzie clară la cea din 13 martie) fiind socotite drept „premature”. În continuare el arăta: „În rezumat, mi se pare că suntem într-unul din momentele cele mai delicate şi cele mai hotărâtoare pentru viitorul nostru. Ni se pare că cel mai mare tact este recomandabil să nu oferim anglo-saxonilor niciun motiv – niciun pretext chiar – de a se descărca de răspundere, acuzându-ne că le-am compromis politica printr-o atitudine intempestivă din partea noastră.” (19)
Înseşi guvernele american şi britanic, răspunzând apelului exasperat al lui Maniu, au replicat cu spaimă: „Informaţi vă rog pe Maniu că, cu toate că guvernul Statelor Unite nu aprobă procedura dictatorială a guvernului minoritar Groza (termeni extraşi din nota lui Maniu!, n.n.), care este contrară principiilor democratice ale Statelor Unite la care ele ţin cu tărie, guvernul Statelor Unite nu poate sprijini sau preconiza răsturnarea guvernului prin violenţă, cu posibile consecinţe grave pentru poporul român.” Aşa îi comunica Acheson lui Berry. Iar ministrul de externe britanic îi transmitea ambasadorului Holman: „Sunt întru totul de acord cu instrucţiunile date lui Burton Berry de către Departamentul de Stat. Dacă Maniu vă contactează, d-ta trebuie să-l pui în gardă că guvernul Majestăţii Sale nu concepe niciun singur moment să-i acorde suportul lui.” (20)
Avea dreptate alt exilat, Constantin Vişoianu, care la 20 mai 1947 îi scria lui Victor Rădulescu-Pogoneanu: „Lumea occidentală este dezorientată, neputincioasă şi plină de iluzii.” Dar aceasta nu înseamnă că el ar fi fost de acord cu intransigenţa conducătorilor naţional-ţărănişti: „Nici situaţia ţării noastre, nici situaţiunea internaţională, nu îngăduie astfel de opoziţiune. Ea nu este destinată decât să facă în mod zadarnic victime peste victime.” (21)
La 24 şi 25 iunie guvernele american şi britanic (prin Roy Melbourne, locţiitorul reprezentantului politic al S.U.A., şi Adrian Holman, reprezentantul guvernului englez) au adresat ultimele lor note către guvernul român în favoarea opoziţiei, protestând în legătură cu nerespectarea de către guvernul Groza a obligaţiilor privind drepturile omului asumate prin semnarea Tratatului de pace. Ce efect să mai aibă însă acestea când nici proprii autori nu le luau în serios?
Noi îndemnuri la răbdare şi moderaţie îi făcea Niculescu-Buzeşti lui Maniu într-un lung raport expediat de la Geneva la 19 iulie şi în care dezvăluia printr-o analiză pertinentă şi riguroasă adevărata politică dusă de anglo-americani faţă de expansiunea sovietică: „Rusia speră să lichideze în câţiva ani – dacă timpul necesar îi va fi acordat – orice rezistenţă organizată a popoarelor din estul Europei. Aceste popoare s-ar vedea astfel complet asimilate – de fapt, dacă nu de drept -, ca şi celelalte popoare sovietice, cu alte cuvinte transformate într-o masă amorfă şi ascultătoare (…). Cred că în împrejurările actuale, când ruşii sunt pe cale de a-şi întări controlul asupra ţărilor din Europa răsăriteană şi atâta timp cât trupele sovietice sunt încă în ţară, o acţiune întreprinsă în interior pentru a răsturna regimul aflat la putere, acţiune ce ar depăşi considerentele de ordin tactic în sensul menţinerii moralului opiniei publice, ar fi sortită eşecului, nu va putea beneficia de un ajutor real din afară şi ar comporta riscuri grave pentru cei ce ar întreprinde-o.” (22)
Credem că aceste pasaje au fost suficiente pentru a înţelege faptul că puterile occidentale nici nu doreau, nici nu puteau să intervină în favoarea ţărilor condamnate la comunism şi că oricât de greu ar fi de crezut, politica „procentajelor” şi a „sferelor de influenţă” era în cele din urmă în favoarea şi nu în defavoarea lor.
În ce priveşte reacţia partidului comunist la aflarea mişcărilor opoziţiei, ea rezultă clar dintr-o circulară trimisă de Comitetul Central în luna mai 1947 tuturor organizaţiilor de partid, atrăgându-le atenţia că „reacţiunea şi-a intensificat activitatea contrarevoluţionară (…). Încurajaţi de faptul că cercurile imperialiste internaţionale duc o politică din ce în ce mai făţiş provocatoare, exploatând situaţia grea economică creată în urma războiului şi condiţiilor naturale defavorabile, reacţiunea a trecut la o activitate de subminare tot mai susţinută.” Enumerând câteva aşa-zise „direcţii” ale activităţii „reacţiunii”, documentul arăta deja că sosise vremea lichidării opoziţiei: „Zdrobirea reacţiunii era o condiţie esenţială a existenţei şi consolidării regimului democrat în România, o condiţie esenţială a succesului muncii de refacere economică şi de îmbunătăţire a traiului poporului nostru.” (23) Nu ne putem abţine să nu remarcăm că şi la jumătate de an după desfăşurarea „celebrelor” alegeri „libere şi corecte” şi la peste doi ani de la venirea guvernului Groza la putere, tot opoziţia era făcută responsabilă pentru greutăţile în care se zbătea populaţia. Dar dincolo de limbajul specific partidului comunist, trebuie să reţinem faptul că liderii săi au fost extrem de sensibili la semnalul privind activitatea P.N.Ţ.
În iunie 1947 Iuliu Maniu, care încă din noiembrie se declarase de acord cu proiectul lui Churchill privind crearea „Statelor Unite ale Europei” (a cărui realizare a fost posibilă abia peste 50 de ani), afirma într-un interviu acordat ziarului New York Times: „Poziţia forţelor americane şi britanice în Grecia şi Turcia e fundamental slăbită dacă România este abandonată (…). Numai protestele diplomatice, oricât de tari vor fi ele, nu vor influenţa guvernul Groza.” (24) Deşi niciun apel al opoziţiei nu avea sorţi de izbândă, Partidul Naţional Ţărănesc a continuat lupta pe frontul intern.
Faţă de costisitoarea politică a guvernului de sporire a industriei grele, în condiţiile în care cetăţenii mureau datorită foametei, Dreptatea replica: „Cu foarte puţine excepţii, industria grea nu a făcut decât să îngreuieze bugetul individual al fiecărui cetăţean, implicit bugetul general al statului. Şi este în afară de orice discuţie că, prin condiţiile ei neprielnice de dezvoltare, ea a contribuit la dezvoltarea acelei discrepanţe între preţurile articolelor industriale şi agrare, una dintre cauzele principale ale dezechilibrului actual şi pe care în zadar vor să-l înlăture cu măsuri artificiale de circumstanţă cârmuitorii de astăzi. Industria grea ca punct principal de grijă a politicii noastre economice este sinonim cu răsturnarea premiselor existenţei noastre. Este îmbrăţişarea unui crez cu desăvârşire opus structurii româneşti social-economice. Este sacrificarea tuturor realităţilor pe altarul unor interese străine de factura şi putinţele poporului.” (25)
Dorind să arate dimpotrivă, cât de fericit este poporul român, guvernul a organizat de 1 Mai o manifestaţie specifică. Ce remarca generalul Sănătescu? „Ziua muncii. A fost sărbătorită cu mare defilare în Piaţa Victoriei, unde au asistat reprezentanţii Rusiei şi guvernul. Muncitorii au fost scoşi cu forţa la defilare. Lipsă de entuziasm. Peste tot fotografiile lui Engels, Marx, Lenin, Stalin, nicio fotografie de-a regelui. Mă întreb ce-or căuta fotografiile acestor venetici care n-au nimic comun cu ţara românească (…).” (26)
Referindu-se la legea privind crearea oficiilor industriale (primul pas către naţionalizare), Dreptatea din 22 mai sublinia: „Într-o economie de schimb înaintată, într-o epocă de maşinism dezvoltată, factorul mână de lucru este mai puţin hotărâtor decât alte elemente. În orice caz, factorul capital sub diversele sale forme îl depăşeşte.” (27) Iar în 11 iunie acelaşi cotidian acuza guvernul că încuraja „fărâmiţarea progresivă a loturilor ţărăneşti.” Se propunea împotriva acestor măsuri reactualizarea legii lui Ion Mihalache din 1929 care urmărea „formarea unei proprietăţi ţărăneşti puternice şi rentabile, proprietatea ţărănească de mijloc.” (28) Analizând de asemenea tendinţele guvernului de a înfăptui o stabilizare monetară după modelul stalinist, Dreptatea se întreba: „Ce capitaluri străine bat la porţile noastre pentru a pătrunde la noi şi fructifica munca naţională? Ce mari bănci de emisiune din Apus şi-au anunţat dorinţa de a sprijini reforma monetară de la noi, susţinând eventualele fluctuaţii ale noii monede?” (29) Întrebări rămase fireşte fără răspuns, căci guvernul nu în folosul poporului plănuia amintita stabilizare, ca şi toate celelalte măsuri sancţionate de ziarul naţional-ţărănist.
Faţă de posibilitatea îmbunătăţirii situaţiei economice a ţării prin aderarea la Planul Marshall, în numele opoziţiei, preşedintele Partidului Naţional Liberal Dinu Brătianu îi adresa o scrisoare primului ministru, apărută şi în Dreptatea: „Guvernul român are deci datoria imperioasă de a face toate silinţele pentru a nu compromite posibilităţile de redresare a ţării prin atitudini de negaţiune sau de pasivitate ce nu ar corespunde nici intereselor ei permanente, nici nevoilor ei imediate. În concluzie, Partidul Naţional Liberal socoteşte că răspunsul guvernului român la invitaţia guvernelor din Londra şi Paris nu poate fi decât afirmativ. El trebuie să cumpănească cu toată grija răspunderea covârşitoare pe care o implică hotărârea sa, nu numai faţă de naţiunea română, dar de marea iniţiativă a cooperării internaţionale, în ale cărei realizări poporul nostru îşi aşează întreaga nădejde.” (30) Dar guvernul nu numai că a respins la ordinul Moscovei Planul Marshall, dar a şi trecut cu hotărâre la asaltul final împotriva opoziţiei, devenită tot mai periculoasă pe măsura ascuţirii contradicţiilor internaţionale dintre blocul democrat şi cel comunist. Ameninţaţi în însăşi existenţa lor, conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc (cu excepţia lui Maniu) au început să se gândească la părăsirea ţării şi continuarea activităţii lor împotriva guvernului în Occident. O asemenea ocazie avusese în luna iunie Nicolae Penescu: „În timpul lunii iunie sosea la Bucureşti o misiune de ofiţeri francezi în numeroase maşini militare. Cunoşteam din întâmplare pe unul din şefii acestei misiuni, care mi-a dat acordul pentru a ne aduce până la Paris. Jean-Paul Boncour, reprezentantul politic al Franţei la Bucureşti, şi-a dat de asemenea acordul. Eu nu cunoşteam încă în acel moment proiectul Maniu-Mihalache, dar când i-am arătat lui Maniu posibilitatea care ne era oferită, a refuzat.” (31)
Situaţia era într-adevăr ajunsă la limită. Era ultimul moment când nonconformiştii se mai puteau salva. Sovieticii dădeau ultimul asalt pentru comunizarea deplină a Europei răsăritene. Tabloul general era astfel schiţat de André Fontaine: „Prima etapă a cuceririi totale a puterii de către comunişti, lichidarea partidului ţărănesc – principala formaţiune nemarxistă – era în plină desfăşurare. Încă din 1946, în România şi în Bulgaria el fusese redus la neputinţă (…). În Polonia, Mikolajczyk, care mai reuşise să obţină 32 la sută din sufragii cu ocazia unui referendum desfăşurat în anul precedent, va fi zdrobit în ianuarie 1947 în alegerile falsificate fără jenă, a căror ilegalitate el o va denunţa deîndată. În Ungaria, dat fiind că Adunarea Naţională refuzase după o furtunoasă discuţie să ridice imunitatea parlamentară a lui Béla Kovács, secretarul general al Partidului Micilor Proprietari, acuzat de către ministrul de interne László Rajk de conivenţă cu un complot contrarevoluţionar, sovieticii îşi vor asuma ei înşişi în februarie 1947 arestarea lui. În luna mai, Kremlinul va informa Budapesta că mărturisirile lui Kovács stabileau participarea la complot – ai cărui şefi fuseseră între timp spânzuraţi – a primului ministru Ferenc Nagy, el însuşi membru al Partidului Micilor Proprietari. Invitat să revină în ţară, Nagy, care se afla în vacanţă în Elveţia, a preferat să demisioneze. Varga, preşedintele partidului, va fugi din Ungaria patruzeci şi opt de ore mai târziu, în timp ce ruşii impuneau preşedintelui republicii numirea în fruntea guvernului a unui membru al aripii de stânga a Partidului Micilor Proprietari, Dinnyés.” (32) Este uşor de imaginat ca urmare, că România nu făcea deloc excepţie din acest plan general de lichidare a tuturor urmelor de democraţie şi identitate naţională.
O soartă tragică avea să împărtăşească Partidul Naţional Ţărănesc, pe care Maniu îl numise cândva „cea mai înaintată forţă politică din sud-estul Europei.” După cum s-a văzut, sovieticii au dat ordin pretutindeni, sau au procedat ei înşişi, la distrugerea ultimelor vestigii necomuniste din regiunile pe care le ocupase Armata Roşie. Ordine severe au fost adresate tuturor conducătorilor comunişti de acolo. Elocventă pentru afirmaţia noastră este directiva secretă trimisă de M.G.B.-ul sovietic liderului comunist polonez Bierut la 2 iunie 1947, care stipula: „Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite «întâmplări neprevăzute» sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun (…). Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.” (33) Este de la sine înţeles că asemenea documente lugubre au primit toate conducerile comuniste ale statelor din sfera de influenţă sovietică. Toţi şefii opoziţiei vor fi îndepărtaţi, unii executaţi (Petkov în Bulgaria, Mihajlović în Iugoslavia), alţii reuşind să fugă (Varga din Ungaria, Mikolajczyk din Polonia), dar cei mai mulţi fiind condamnaţi la termene lungi de detenţie. În mijlocul acestei vendete, la ce se puteau aştepta conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc?
Ei aveau numai două alternative: să fie arestaţi de comunişti sau să părăsească de urgenţă ţara. Practic cu excepţia lui Iuliu Maniu, care era bătrân şi nu credea că ar putea fi arestat datorită popularităţii sale, întreaga conducere a P.N.Ţ. căuta soluţii pentru a ajunge în Occident, unde se refugiaseră deja numeroşi fruntaşi ai partidului. S-a văzut mai sus că şi Nicolae Penescu relata despre o asemenea ocazie pe care a avut-o el însuşi, dar la care Maniu s-a opus. Maniu ar fi dorit să obţină plecarea principalilor săi colaboratori numai cu ajutorul ambasadei americane. Nu de puţine ori în cursul anului 1947 Maniu ceruse americanilor să faciliteze plecarea lor din ţară, pe motiv că „el nu era mulţumit de cei care erau în străinătate”, pe care îi considera „slabi”, (34) pentru că nu desfăşurau o activitate suficient de susţinută în vederea uşurării soartei României.
Un proiect de plecare din ţară ce părea că va avea şanse de reuşită fusese pus la punct începând din 6 iulie. În acea zi, un membru al partidului, doctorul C. Gafencu, prin intermediul lui Vlad Haţieganu, fiul fostului ministru naţional-ţărănist Emil Haţieganu, transmitea posibilitatea fugii în Occident cu două avioane I.A.R.-39, după ce în prealabil discutase în grădina de zarzavat a unei unităţi militare cu un pilot, care se declarase dispus pentru aceasta. Ca urmare, conducerea P.N.Ţ. s-a decis rapid: vor pleca în Occident Ion Mihalache, vicepreşedintele partidului, Nicolae Penescu, secretarul său general, Nicolae Carandino, redactorul şef al ziarului Dreptatea, şi Ilie Lazăr, unul dintre fruntaşii partidului. Momentul decisiv a fost stabilit pentru dimineaţa zilei de 14 iulie. Grupul urma să se deplaseze în localitatea Tămădău (la est de Bucureşti), de unde urma să se îmbarce în cele două avioane promise.
Cu o seară înainte conducerea partidului a ţinut o ultimă şedinţă, de care îşi amintea astfel Nicolae Carandino: „Iuliu Maniu ne-a mărturisit că este prea bătrân pentru a participa cu noi alături la călătorii şi la lupta din străinătate. «De altfel, dragilor, trebuie să rămână cineva şi aici.» Din felul cum pronunţa această simplă frază ne dădeam seama că pe drept cuvânt nu se socotea arestabil şi că voia să profite politiceşte de această împrejurare. Conversaţii nu puteau fi în momentul dat decât de ordin general. Dispoziţii eventuale de detaliu urmau să ne parvină, în ipoteza în care ar fi fost necesar. Până atunci, să acţionăm strâns uniţi şi cu dragoste de ţară.” (35) A fost ultima dată când toţi fruntaşii partidului au mai putut discuta liberi între ei.
În aceeaşi noapte, cei patru fruntaşi care urmau să pornească spre San Stefano (dintre care Mihalache, Penescu şi Carandino erau împreună cu soţiile lor) au părăsit Bucureştiul cu maşinile, îndreptându-se spre Tămădău. După o scurtă aşteptare, cele două avioane promise şi-au făcut apariţia. Dar nenorocirea nu a întârziat să se producă. În momentul îmbarcării în avioane, micul grup a fost încercuit de poliţişti, care pentru intimidare au început să tragă în aer. „Marele Partid Naţional Ţărănesc se prăbuşise la Tămădău, recunoştea cu tristeţe Nicolae Penescu. Durerea pe care am simţit-o când şuierau gloanţele poliţiştilor în dimineaţa de 14 iulie a fost imensă.” (36) Momentul era relatat şi de Carandino: „Când s-a auzit însă zgomotul avioanelor, am constatat cu acest prilej că erau două, ne-am pregătit de îmbarcare. Aterizarea a fost rapidă. Aparatele erau în mod vizibil minuscule, de exerciţiu, dar în clipa aceea n-aveam de ales. Ne-am îndreptat să ne urcăm, fiecare purtându-şi bagajele, când dintr-o vale înconjurătoare de existenţa căreia n-aveam habar, a năvălit o ceată de oameni, slobozind în aer pistoale şi înconjurându-ne. Somaţi să ne predăm, am ridicat mâinile.” (37) Întregul grup a fost arestat şi depus în subsolul Ministerului de interne.
Acesta a fost momentul suprimării totale a Partidului Naţional Ţărănesc. Sediul său principal din Bucureşti a fost luat cu asalt, toţi cei aflaţi acolo arestaţi. Printre ei se afla şi Corneliu Coposu, secretar general adjunct al partidului: „Eu am fost arestat pe 14 iulie 1947. Era ziua naţională a Franţei (…). Am plecat la sediul partidului (…). Mă găseam acolo când sediul a fost înconjurat de armată. O echipă de oameni care făceau parte din Securitate, pe vremea aceea i se zicea Siguranţa comunistă, a intrat acolo şi ne-a înhăţat, ne-a arestat, iar odată cu noi a ridicat tot materialul pe care l-a găsit. Am fost duşi direct în subsolul sediului Ministerului de interne (…).” (38)
Aflând cu durere despre dezastrul Partidului Naţional Ţărănesc, fostul prim ministru, generalul Constantin Sănătescu, aflat şi el în pragul dispariţiei fizice, consemna la data de 14 iulie: „Începe acum teroarea pentru a distruge organizaţiile Partidului Naţional Ţărănesc, cel mai tare şi mai popular partid din ţară şi de care comuniştii au teamă. Nu se poate să nu fie o dreptate divină care să nu răzbune ororile şi nedreptăţile ce se fac acum!” (39)
Rămâne totuşi nedezlegată problema aflării de către comunişti a planului de fugă. Securitatea nu era în acel moment destul de puternică. Desigur, ea se bucura de largul concurs şi sprijin al sovieticilor. Conducătorii opoziţiei erau urmăriţi pas cu pas. Probabil din rapoartele ambasadei americane se cunoştea intenţia naţional-ţărăniştilor de a se refugia în Occident. Şi atunci nu a fost greu ca un om al comuniştilor să fie amestecat în întreaga afacere pentru a da o lovitură nimicitoare partidului. S-a văzut pe ce filieră lungă informaţia privind avioanele a parvenit liderilor naţional-ţărănişti. Doctorul Gafencu a discutat cu un pilot, apoi l-a informat pe Vlad Haţieganu, iar acesta a transmis mai departe ştirea conducerii partidului. Cineva de pe acest traseu era agent al Siguranţei. Dar cine? Majoritatea bănuielilor pot fi îndreptate asupra pilotului. (Silviu Brucan afirma cu certitudine acest lucru.) Dar nu este exclus nici ca doctorul Gafencu să fi fost atras.
Ca la un semnal, presa comunistă a ridicat în slăvi această înscenare, etichetată imediat ca un act de trădare naţională, deoarece se ştie că niciodată comuniştii nu au tolerat vreo încercare de a evada din uriaşa închisoare care devenise România, botezată în fel şi chip („trecere frauduloasă peste frontieră”, „trădare”, „fugă” etc.). De altfel, ziarele comuniste titrau încă din luna mai: Da! Nicio cruţare! Bandiţi manisto-salazişti!; Cărţile au fost date pe faţă; Întregul popor cere: să fie zdrobit cuibul trădării etc. „Odată cu arestarea grupului de fugari, împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a şefului acestuia Iuliu Maniu s-a declanşat o campanie de o violenţă fără precedent, împroşcându-i cu insulte pe panourile de afişaj, în ziare, la radio. Maniu este «hidra cu o mie de capete», o «viperă desfrânată»! O puzderie de formule fanteziste, niciodată explicate (…).” (40) În acele zile, vocabularul presei comuniste, atinsă de o adevărată isterie, nu mai conţinea alte cuvinte decât: a zdrobi, a nimici, a strivi etc.
A urmat un uriaş val de mitinguri în întreaga ţară, în care din nou „masele” cereau imperativ instituirea unor tribunale „populare” care să-i judece pe „trădătorii intereselor poporului”. Aceste cereri deci nu se mai limitau ca până atunci la dizolvarea partidelor „fasciste”, ci la reprimarea Partidului Naţional Ţărănesc în totalitatea lui. În rezoluţia adunării „oamenilor muncii” din Bucureşti de exemplu, se spunea: „Cerem instituirea unor tribunale populare care să judece pe acei care au trădat interesele poporului. Cerem dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc al lui Maniu şi arestarea tuturor conducătorilor săi, în frunte cu Iuliu Maniu.” (41) Şi tot „oamenii muncii” din întreaga ţară trimiteau Scânteii scrisori de genul acesta: „Cum îi mai rabdă faţa pământului pe duşmanii aceştia care se duceau să ne caute duşmani în străinătate? Îl rugăm din inimă pe tov. Teohari Georgescu să-i aresteze pe toţi şi să-i trimită la muncă la noi în mină dimpreună cu mai marele lor, Iuliu Maniu.” (42) După cum se vede, propaganda comunistă stabilea adevărate recorduri, greu de egalat vreodată. Nu atestă aceasta în cel mai clar mod imensa popularitate a partidului suprimat şi a conducătorilor săi?
Evenimentele s-au succedat rapid. „Într-o dimineaţă de iulie, o bandă de tineri dă buzna în tipografia de pe str. Câmpineanu unde se scotea organul oficial al Partidului Naţional Ţărănesc, ziarul Dreptatea; localul este devastat, maşinile distruse, materialul ars, geamurile sparte, tipografii alungaţi, iar cei care încearcă să se împotrivească, răniţi. Guvernul hotărăşte că Dreptatea nu va mai apărea: poporul şi-a manifestat voinţa cât se poate de clar.” (43)
A doua zi după înscenarea de la Tămădău, un grup de 33 de deputaţi comunişti (era exact numărul deputaţilor P.N.Ţ. declaraţi aleşi, dar care, cum se ştie, nu participaseră niciodată la şedinţele Parlamentului, boicotându-le) au introdus în Parlament o moţiune de ridicare a imunităţii parlamentare a deputaţilor naţional-ţărănişti pentru a putea fi arestaţi (erau specificaţi în primul rând Iuliu Maniu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Vasile Serdici, Emil Ghilezan). (44) Într-un entuziasm colectiv, Adunarea Deputaţilor a votat la 19 iulie ridicarea amintitei imunităţi parlamentare. Cu excepţia celor care reuşiseră să dispară la timp (Niculescu-Buzeşti, Ghilezan), toţi deputaţii naţional-ţărănişti au fost arestaţi. Maniu, după un scurt arest la domiciliu, timp în care „întregul popor” a cerut judecarea şi condamnarea sa, a fost dus şi el în ziua de 24 iulie, împreună cu întreaga conducere a partidului, la Ministerul de interne. Imediat după aceea, revenit de la Sofia, unde căpătase instrucţiuni de la Dimitrov, Gheorghiu-Dej, secretarul general al P.C.R., declara: „Am decis să intensificăm lupta împotriva duşmanilor democraţiei şi să procedăm la lichidarea vestigiilor fascismului şi a forţelor reacţionare. Nu este suficient că l-am arestat pe Maniu; Partidul Naţional Ţărănesc condus de trădătorul Maniu trebuie dizolvat.” (45) La 30 iulie, printr-un Jurnal al Consiliului de miniştri, P.N.Ţ. a fost fireşte dizolvat, confiscându-i-se întregul patrimoniu, sediile, localurile de întrunire, arhivele, corespondenţa etc. Măsura a fost aprobată prin votul cu bile din Cameră, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă (nu se va şti niciodată cine!). Tot atunci, luând cuvântul în numele P.C.R., Leontin Sălăjan felicita călduros guvernul Groza pentru „măsura dreaptă” a dizolvării P.N.Ţ. şi totodată pentru că „a ştiut să dejoace planurile de fugă ale maniştilor,” (46) înscenând cu atâta măiestrie întâmplarea de la Tămădău. „Partidul Comunist Român, continua vorbitorul, vede în complotul din ziua de 14 iulie 1947 organizat de banda manisto-fascistă împotriva statului democrat, încheierea lanţului de crime şi trădare împotriva poporului, a politicii antinaţionale de slugărnicie faţă de stăpânitorii ei imperialişti, a căror intervenţie în treburile statului român o cereau aceştia.” (47)
Lovitura va fi fatală întregii opoziţii româneşti. În a doua jumătate a anului 1947 partidele Social Democrat Independent şi Naţional Liberal, înţelegând inutilitatea continuării acţiunii de rezistenţă făţişă, s-au autodizolvat, deşi ziarul Liberalul, organul de presă al P.N.L., a continuat să apară până la 29 noiembrie. Gruparea lui Tătărescu, care îşi încheiase rolul de „tovarăş de drum” al comuniştilor, va fi eliminată din guvern la începutul lunii noiembrie. Partidul Social Democrat va fi înghiţit de comunişti în câteva luni. Regele Mihai rămăsese singur în faţa acestui nemaipomenit tăvălug. „Îndatoririle sale, scria Gould Lee, se reduseseră şi odată cu ele, şi posibilităţile sale de a-şi exercita influenţa. Deşi două sau trei zile pe săptămână erau ocupate cu audienţele pe care le avea cu miniştrii, aceştia reduceau treptat câmpul discuţiilor sau raportau că nu aveau nimic de discutat.” (48) La 30 decembrie monarhia era înlăturată şi România devenea în sfârşit „republică populară”, după nepreţuitul model sovietic.
Întreaga conducere a Partidului Naţional Ţărănesc a ajuns în puşcărie. Printre puţinii norocoşi care au reuşit să dispară, părăsind în secret ţara, nu s-au aflat Maniu, Mihalache, Penescu, Carandino, Lazăr, Coposu, Pascu etc., adică persoanele având funcţiile cele mai înalte în partid. Subsolul sediului Ministerului de interne a fost supraîncărcat cu aceşti oameni. Unul dintre ei, Nicolae Penescu, îşi amintea: „În stânga şi în dreapta mea erau închişi Ion Mihalache şi Ghiţă Popp, predecesorul meu la secretariatul general. Totul era de ciment, patul, masa, scaunul. Primele zile au fost foarte greu de suportat, o schimbare de viaţă totală şi brutală putând să dezechilibreze omul cu nervii cei mai tari.” (49) Dar prin faptul că naţional-ţărăniştii erau arestaţi, comuniştii nu îşi atinseseră încă scopul propus. O anchetă foarte minuţioasă se va abate asupra deţinuţilor. „Ceea ce urmăreau comuniştii era evident un proces senzaţional împotriva P.N.Ţ., afirma Corneliu Coposu. Elemente de proces nu aveau atunci, de aceea forţau nota ca să scoată din anchetă dovezi despre pregătirea presupusă a unui complot împotriva statului şi tentativă de răsturnare a ordinii existente. Nu prea aveau însă probe, pentru că tentativa de plecare din ţară, care putea fi dovedită, nu era suficientă pentru a înscena un proces de complot.” (50)
Ţinta numărul unu a acestor anchete va fi Iuliu Maniu. Cunoscându-i uriaşa aderenţă în rândul populaţiei, comuniştii nu aveau altă dorinţă decât să-l ponegrească şi să-l înjosească aşa cum o făcuseră de trei ani în presă şi prin mijloacele de propagandă, procesul care se pregătea nereprezentând decât apogeul acestei propagande. Conducerea naţional-ţărănistă, care timp de atâţia ani luptând cu dictaturile care s-au succedat, s-a străduit să păstreze şi să alimenteze moralul poporului, trebuia acum să părăsească scena istoriei pe uşa din spate. La aproape 75 de ani, Maniu a avut de îndurat acelaşi tratament la care fuseseră supuşi toţi colegii săi. „Gardianul meu mă informa că după încarcerarea sa Maniu a fost cât pe-aci să moară”, arăta Penescu. (51) Dar câtva timp mai târziu, în închisoarea de la Malmaison, unde fuseseră transferaţi, s-a petrecut un moment emoţionant. Acolo în închisoare, în octombrie 1947, Coposu a reuşit să-l vadă ultima dată pe Iuliu Maniu: „Maniu era culcat în pat, puţin slăbit, cu mintea limpede, moralul foarte ridicat. Prima oară s-a arătat surprins că mă vede, nu surprins de faptul că eram închis, ştia că eram arestat, ci de faptul că am putut pătrunde la el (…). Cu prilejul acesta, Maniu mi-a spus cam următorul lucru: «ştiu că voi muri în închisoare, voi care veţi supravieţui, aveţi grijă să nu lăsaţi să moară partidul şi asiguraţi-i continuitatea dacă vor fi vremuri care să vă permită acest lucru.»” În continuare i-a mai cerut să încerce să-l înhumeze pe Titulescu la Braşov, aşa cum îi ceruse el însuşi lui Maniu. Apoi s-a interesat de soarta celorlalţi naţional-ţărănişti, atât cei care fuseseră arestaţi, cât şi cei care reuşiseră să scape. În sfârşit, a observat chiar şi o rană pe care o avea Coposu în urma bătăii căpătate de la un anchetator sovietic. (52) În mod cert Maniu îşi revenise din deznădejdea primelor zile de închisoare şi, ca un luptător hotărât să meargă până la capăt, era gata să facă faţă şi procesului.
Mult timp (iulie-octombrie) comuniştii s-au zbătut ca, răscolind arhivele şi forţând arestaţii să dea declaraţii autoacuzatoare, să arate activitatea P.N.Ţ. ca fiind corespunzătoare acuzaţiilor apărute în ziarele lor din 1944 încoace. O mare bucurie au avut aşadar în momentul descoperirii arhivei personale a unui diplomat mai puţin important, Victor Rădulescu-Pogoneanu, în acel moment paralizat şi infirm. Acolo fuseseră descoperite stenogramele unor tratative pe care Rădulescu-Pogoneanu împreună cu Grigore Niculescu-Buzeşti, care între timp părăsise ţara, le duseseră cu doi ofiţeri aparţinând O.S.S.: maiorul Hall şi locotenentul Hamilton. Aceştia încercaseră să stabilească unele puncte de sprijin în România în eventualitatea declanşării unui război cu Uniunea Sovietică. Dar tratativele dintre cei patru nu fuseseră cunoscute nici de Maniu, nici de conducerea P.N.Ţ. De aceea, sarcina principală a anchetei va fi să deplaseze asupra lui Maniu responsabilitatea pentru acţiunea respectivă. Aceasta nu se putea face decât prin mărturisirile celorlalţi arestaţi, cărora li se promitea în schimb uşurarea condamnărilor la care vor fi supuşi. Majoritatea membrilor marcanţi ai partidului vor refuza să se angajeze în acest joc murdar şi ca urmare nu vor fi judecaţi odată cu Maniu. În octombrie lista acuzaţilor în procesul conducătorilor P.N.Ţ. era definitivată. Ea cuprindea trei grupuri distincte: primul, cel al acuzaţilor principali, adică Maniu şi cei patru arestaţi la Tămădău (Mihalache, Penescu, Lazăr şi Carandino), la care era adăugat pentru motivele expuse mai sus şi Rădulescu-Pogoneanu; al doilea, al unor persoane plecate demult din ţară şi judecate numai pentru a spori în ochii lumii numărul acuzaţilor principali (Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Alexandru Creţeanu, Constantin Vişoianu); în sfârşit, cel mai numeros grup, care nu avusese nimic de a face cu conducerea P.N.Ţ., dar care era compus din persoane care au acceptat în schimbul reducerii pedepsei să-l „demaşte” pe Maniu în faţa instanţei (Emil Oprişan, Florin Roiu, Emil Lăzărescu, Camil Demetrescu, Vasile Serdici, Radu Niculescu-Buzeşti, Ion de Mocsony-Styrcea, Ştefan Stoika, Dumitru Stătescu). Odată scenariul bine stabilit, procesul putea să înceapă. El se va desfăşura în aceeaşi sală de pe Ştirbey Vodă unde fuseseră judecaţi şi condamnaţi Ion Antonescu şi colegii săi şi unde peste şasa ani şi jumătate va fi judecat şi Pătrăşcanu, acum încă ministru de justiţie. Perioada desfăşurării procesului conducerii P.N.Ţ. a fost 29 octombrie – 4 noiembrie 1947, dar sentinţa de condamnare nu va fi citită decât la 11 noiembrie.
„Era un proces tipic sovietic, à la Vâşinski, străin de obiceiul de conştiinţă şi de sufletul românesc. Iuliu Maniu şi-a asumat cu o extraordinară demnitate întreaga răspundere, ca un comandant de oştire ce ştie că ţinuta sa este destinată Istoriei. A fost o lecţie de ţinută naţională ce merită într-o zi să fie imortalizată. Iuliu Maniu, ce avusese curajul să strângă mâna mareşalului Antonescu în procesul acestuia din mai 1946 pentru a-i marca respectul său, pleca pe acelaşi drum al mormintelor fără nume şi cruce ca şi el. Urmează arestări masive, încercări de fugă peste graniţă, sinucideri, fuga prin munţi, rezistenţa eroică, dar inutilă.” (53)
„La 11 noiembrie 1947 conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, este condamnată la ani grei de închisoare pentru «trădare de patrie», care ar fi constat în legăturile cu cercurile politice apusene, legături normale într-o democraţie, dar pe care comuniştii le numeau «legături cu agenturi de spionaj».” (54)
Sunt numai două dintre părerile formulate de istoricii români necomunişti asupra acestui proces. În continuare, deşi operaţiunea este extrem de neplăcută, va trebui să întreprindem o scurtă analiză asupra modului de desfăşurare a procesului Maniu.
Comuniştii şi-au dat întreaga silinţă pentru reuşita lui. Câţiva mari „maeştri” (Bunaciu, Stupineanu, Bodnăraş) au fost însărcinaţi cu instrumentarea lui. Populaţia a fost mobilizată în scopul dezvăluit de unul din istoricii comunişti: „Înainte şi în timpul procesului conducătorilor fostului P.N.Ţ., organizaţiile Partidului Comunist Român şi organizaţiile de masă democratice au expus în faţa oamenilor muncii, în adunări, mitinguri, întruniri, activitatea antidemocratică şi contrară intereselor poporului nostru desfăşurată de P.N.Ţ. Muncitorii, ţăranii muncitori, intelectualii progresişti, militarii au înfierat activitatea Partidului Naţional Ţărănesc şi a conducătorilor lui.” (55) Numai ziarul Liberalul, care încă mai apărea în acele zile, a îndrăznit să ia apărarea conducătorilor naţional-ţărănişti. Ne întrebăm însă doar atât: dacă întregul popor era, după cum s-a văzut, atât de pornit împotriva P.N.Ţ., care mai era rostul lanţului nesfârşit al mitingurilor de „lămurire”?
În acelaşi timp, în ziarul New York Herald Tribune din 6 noiembrie, un articol semnat de Yves Franck, ziarist proaspăt expulzat din România „democratică”, se ocupa de preşedintele Tribunalului menit să judece conducerea P.N.Ţ.: „Colonelul magistrat Alexandru Petrescu este un criminal de război. În slujba tuturor dictaturilor, s-a specializat în timpul războiului în procesele şi condamnările celor care luptau împotriva dictaturii lui Antonescu şi a jugului nazist, fie că erau comunişti, fie că erau pur şi simplu democraţi.” (56) Să mai adăugăm că drept recompensă pentru pedepsele aplicate conducerii P.N.Ţ. colonelul Petrescu va fi avansat general şi decorat?
Din lectura actului de acuzare este greu ca cititorul să nu rămână cu o impresie penibilă. S-ar putea crede că tot ce fusese rău în istoria ţării se făcuse din iniţiativa şi cu sprijinul P.N.Ţ. Nicio crimă posibilă nu este uitată pentru a fi pusă pe seama conducătorilor săi. Cităm: „Din probele dosarelor încheiate de organele de cercetare privitor la acuzarea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Grigore Niculescu-Buzeşti şi alţii rezultă cu evidenţă că Partidul Naţional Ţărănesc condus de ei, sub masca apărării intereselor naţionale, în tot timpul existenţei sale a fost un duşman al poporului român, un stâlp al imperialismului şi al reacţiunii internaţionale.” Astfel, despre P.N.Ţ. se afirma că „poartă răspunderea pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Antonescu şi pentru intrarea în războiul criminal hitlerist.” Naţional-ţărăniştii au fost „slugi devotate ale capitalului străin, agenţi ai imperialismului care au trădat suveranitatea, libertatea şi independenţa naţională a statului român.” În cele din urmă, „partidul lui Maniu şi-a încheiat drumul său transformându-se într-o organizaţie conspirativă de spioni şi complotişti, care cu sprijinul direct din afară al cercurilor imperialiste ale unor state străine pregătea răsturnarea prin forţă a regimului democrat din România.” (57)
În continuarea acestor monstruozităţi introductive, pretinzând că face o istorie a Partidului Naţional Ţărănesc, actul de acuzare voia să demonstreze că acesta a fost întotdeauna un partid trădător de ţară: „Crimele comise împotriva poporului român de Maniu, Mihalache şi ceilalţi acuzaţi în perioada ce a urmat zdrobirii dictaturii fasciste a lui Antonescu şi victoriei obţinute de forţele democraţiei în ţară sunt o încoronare a trădării naţionale care caracterizează întreaga istorie a Partidului Naţional Ţărănesc.
Documentele originale ale trecutului dovedesc că încă pe vremea Imperiului austro-ungar, aşa-zisul Partid Naţional din Ardeal condus de Iuliu Maniu era un reazem al monarhiei habsburgice, asupritoarea poporului român.” (58) Această monumentală afirmaţie era bineînţeles ilustrată cu pasaje din cuvântările şi articolele conducătorilor Partidului Naţional Român făcute cu diferite ocazii în perioada stăpânirii austro-ungare asupra Transilvaniei. Aceeaşi „tehnică” era utilizată şi pentru perioada interbelică, încercând să-i arate pe Maniu şi Mihalache drept mari „admiratori” ai lui Hitler şi Mussolini. În ce priveşte perioada de după cel de-al doilea război mondial, extrasele trebuiau să confirme teza după care P.N.Ţ. fusese un „partid antinaţional”, ca în întreaga perioadă de la crearea sa şi până la arestarea conducătorilor naţional-ţărănişti. Sigur că acele citate, scoase din contextul general în care fuseseră folosite şi datorate celor mai felurite conjuncturi interne şi internaţionale (şi după război Dreptatea şi personalităţile din conducerea P.N.Ţ. trebuiseră să vorbească despre Stalin, Armata Roşie, partidul bolşevic, Uniunea Sovietică etc. numai la modul superlativ), pot înşela ochiul cititorului neavizat. Dar ele nu au putut niciodată să umbrească actele care produseseră marea aderenţă populară de care s-a bucurat întotdeauna P.N.Ţ., ca unul dintre principalele mari partide democratice din România.
Concluzia actului de acuzare era pe măsura conţinutului său: „Astfel se poate considera bine stabilit că întregul drum parcurs de Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi acuzaţi a fost un drum al trădării, începând cu sprijinirea de către Iuliu Maniu a monarhiei habsburgice şi a Imperiului austro-ungar şi terminând cu sprijinirea regimului fascist al lui Antonescu, drum al trădării intereselor naţionale ale poporului român ce s-a încheiat cu un complot criminal, cu spionaj şi colaborarea cu cercurile imperialiste ale unor state străine în vederea realizării planurilor criminale ale loviturii de stat. Şi referindu-se special la Maniu, actul aprecia: „S-a făcut vinovat în aceea că în perioada începând din martie 1945 şi până în ziua arestării sale în iulie 1947 a organizat şi a condus complotul îndreptat împotriva statului, a condus activitatea subversivă şi ilegală a reacţiunii române şi, sprijinindu-se pe cercurile imperialiste ale S.U.A. şi Angliei, a pregătit doborârea prin forţă a guvernului democratic legal, constituit în conformitate cu Constituţia ţării.” (59)
Cum se vor fi apărat inculpaţii în faţa acestor torente de minciuni şi insulte la adresa lor? Din lectura „stenogramelor” procesului (care nu mai este nevoie să amintim că au fost ciopârţite, reformulate sau chiar rescrise) nu rezultă mare lucru. Puţine elemente sunt demne de a fi reţinute. Impresie neplăcută produc doi dintre acuzaţii principali (Penescu şi Carandino) care la interogatoriile luate de Tribunal vor trece în rândurile „inculpaţilor acuzatori” amintiţi mai sus în categoria a treia, aruncând toată responsabilitatea asupra lui Maniu, făcându-l chiar „dictator cu mănuşi” (Penescu). Poate singurul adevăr din declaraţiile acestora este o afirmaţie făcută de Carandino încă în timpul anchetei (la 4 august), repetată şi în interogatoriul său şi recunoscută apoi de Maniu, referitoare la ziarul Dreptatea: „Tonul de critică vehementă al ziarului şi linia de atac împotriva guvernului şi a regimului de la 6 martie erau imprimate de conducerea partidului şi anume personal de dl. Maniu.” (60) Dar ţinând cont de condiţiile în care s-au desfăşurat ancheta şi procesul, nu trebuie să judecăm prea aspru atitudinea lui Penescu şi Carandino, amândoi oameni încă tineri şi pe care perspectiva unei temniţe pe viaţă nu-i putea linişti. În plus, ei au fost membri credincioşi ai partidului pe toată durata luptei cu comunismul şi nu au dezertat de la conducerea acestei lupte.
Poate singurul coinculpat care nu a cedat insistenţelor anchetatorilor de a arunca cu noroi în Maniu şi Mihalache a fost Ilie Lazăr, bravul maramureşean care a strigat plin de indignare în sala Tribunalului: „Asta e o mascaradă absurdă. Judecaţi pe cel mai mare român care a existat vreodată!” (61) Printre alţi autori de acte de curaj la acest proces s-au mai numărat câţiva martori şi avocaţi. Între ei, istoricul Vasile Netea: „Astfel, întrebat de Iuliu Maniu dacă ştie ceva despre activitatea sa în legătură cu chestiunea Ardealului în anii primului război mondial – martorul arată că în calitate de cercetător istoric este documentat asupra acestei probleme. Şi începe să debiteze un discurs grandilocvent despre rolul «marelui ardelean» în alipirea Transilvaniei (…). Intervine Ilie Lazăr, care avea un certificat de bună purtare democratică, de autentică activitate anti-antonesciană. Amabil, martorul începe elogiul solicitantului: luptător pentru democraţie şi împotriva regimului de dictatură, susţinător al principiilor democratice în anii războiului etc.” Alt curajos a fost Mihail Romniceanu: „Fostul ministru liberal Mihail Romniceanu caută să se menţină între două ape: nu vrea nici să «înfunde» pe cei din boxă, nici să compromită poziţia propriului său partid, arătându-se prea conformat.” În sfârşit, alte nume care merită reţinute sunt al martorului Constantin Titel-Petrescu, ultimul conducător al social-democraţilor, al lui Grigore Graur, dar în special al avocatului lui Ilie Lazăr, Nicolae Ursu: „După ce evocă figura «animatorului» al cărui prieten intim este, avocatul încearcă să-l sustragă pe clientul său de sub incidenţa legii ce pedepseşte drastic crima de complot.” (62) Pentru curajul său deosebit, Nicolae Ursu va fi imediat eliminat din baroul avocaţilor şi tot restul vieţii şi-l va petrece ca simplu strungar la Braşov.
Dintre cei 15 acuzaţi prezenţi în sala procesului, numai Maniu, Mihalache, Lazăr şi Rădulescu-Pogoneanu au avut o ţinută demnă şi un comportament memorabil. În special Maniu, al cărui interogatoriu s-a desfăşurat pe parcursul întregii zile de 31 octombrie, cu începere de la ora 9 şi un sfert dimineaţa. „La cei şaptezeci şi cinci de ani ai săi, Iuliu Maniu nu cedează nicio clipă. Dimpotrivă, răspunsurile lui sunt sclipitoare şi nu o dată descumpănesc acuzarea, stârnind exclamaţiile de bucurie ale publicului «aparţinând tuturor categoriilor sociale» (…). Preşedintele Curţii va trebui să-l întrerupă de multe ori pe bătrânul om de stat care, liniştit şi fără să-şi iasă din fire, răspunde prompt, explicându-şi poziţia şi amintind adevăruri ce par a deranja Curtea.” (63) La interogatoriul său Iuliu Maniu a avut câte un cuvânt bun pentru fiecare dintre colaboratorii săi, de care ştia că se desparte pentru totdeauna. Era mijlocul cel mai frumos de a-şi lua un ultim adio de la ei. Despre Penescu spunea: „Am cea mai bună părere despre el. Este un om bine pregătit, un om de caracter, un om de o putere de muncă excepţională. De aceea, din momentul când l-am cunoscut, m-am ataşat de el cu tot sufletul şi cu toată încrederea.” Pe Grigore Niculescu-Buzeşti îl caracteriza astfel: „În partid dânsul avea rol de sfătuitor eminent. Era foarte priceput în chestiunile externe. Era un om de încredere al meu şi când erau chestiuni mai importante de natură externă îi ceream părerea ca să fiu edificat.” Rădulescu-Pogoneanu: „Îl apreciez ca pe un foarte talentat om, cu cunoştinţe diplomatice excepţional de întemeiate şi cu un talent de expunere impresionant.” Vasile Serdici: „L-am cunoscut ca un om deştept şi un om harnic” etc. (64) Iar motivul trimiterii în străinătate a lui Mihalache, Penescu, Carandino şi Lazăr era definit astfel de Maniu: „Scopul desemnat de mine era ca, mergând în străinătate, să informeze străinătatea despre situaţia din România.” (65) Nici mai târziu, în momentul rostirii ultimului cuvânt, Maniu nu va abandona poziţia sa demnă. La acuzaţia că ar fi sustras documente secrete pentru a le expedia în străinătate, el răspundea: „Nu am sustras, ci am trimis, nu documente, ci documentaţie.” (66)
Cu ocazia acestui proces s-a dovedit cât de atent supravegheaseră comuniştii acţiunile opoziţiei. Ei cunoşteau întreaga activitate a lui Maniu pentru sensibilizarea puterilor occidentale, inclusiv celebra notă a sa din 13 martie 1947 (denumită însă eronat ca „încercarea de lovitură de stat din aprilie”). S-a dovedit acum cât de mult datorau comuniştii români serviciilor de informaţii ale Uniunii Sovietice care, prin agenţii lor de la Ministerul de externe britanic, cunoşteau tot. De asemenea, numeroşi membri ai personalului ambasadelor occidentale erau agenţi ai comuniştilor. Adăugându-se arhiva lui Rădulescu-Pogoneanu şi depoziţiile acuzatoare ale coinculpaţilor, condamnările erau deja formulate.
Totuşi, pentru a menţine încordată atenţia opiniei publice, sentinţa nu a fost citită decât la 11 noiembrie 1947. Ea era conformă aşteptărilor. De exemplu, Maniu a fost condamnat pentru „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă la surparea ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înaltă trădare prin necredinţă şi participare la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei.” (67) În cifre aceste condamnări se socoteau astfel: 10 ani (complot) + 10 ani (complot) + muncă silnică pe viaţă (înaltă trădare) + 25 ani (înaltă trădare) + 10 ani (răzvrătire) + 25 ani (insurecţie armată) + muncă silnică pe viaţă (instigare la înaltă trădare prin necredinţă) + 12 ani (surparea ordinii constituţionale) + 12 ani (instigare la trecerea frauduloasă a frontierei). Totalizând de două ori muncă silnică pe viaţă şi încă 104 ani de închisoare, Maniu a fost condamnat să execute cea mai grea pedeapsă, adică muncă silnică pe viaţă, transformată în închisoare grea pe viaţă datorită vârstei înaintate a condamnatului.
Pentru aproximativ aceleaşi motive, Ion Mihalache a cumulat pedepse de 10 + 10 + 12 + 10 + 25 + 12 ani (total 79) şi o dată muncă silnică pe viaţă. Ca urmare, a „beneficiat” de acelaşi tratament cu vechiul său prieten. Nici ceilalţi inculpaţi nu au scăpat prea uşor. S-au mai acordat două condamnări la muncă silnică pe viaţă, ambele în contumacie, lui Grigore Niculescu-Buzeşti şi Creţianu; 25 de ani lui Rădulescu-Pogoneanu; 20 de ani lui Grigore Gafencu (în contumacie); 15 ani lui Camil Demetrescu şi în contumacie lui Vişoianu; 12 ani lui Ilie Lazăr; câte 10 ani lui Radu Niculescu-Buzeşti şi Vasile Serdici; 8 ani lui Ştefan Stoika; 6 lui Carandino; 5 lui Penescu şi Roiu; 3 lui Oprişan; 2 lui Mocsony-Styrcea şi Lăzărescu; 1 lui Stătescu. (68)
„Sentinţa de condamnare a început cu formula obişnuită: «Mihai I-iu, Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională rege al României, la toţi de faţă şi viitori sănătate.» Poate niciodată această formulă n-a fost atât de departe de sentimentele monarhului ca în acea zi de 11 noiembrie 1947. Intervenţiile regelui pentru a obţine din partea guvernului diminuarea pedepselor n-au dat niciun rezultat.” (69) Toţi condamnaţii au fost îmbarcaţi în dubele Poliţiei şi duşi la închisorile de la Galaţi sau Craiova, cei mai importanţi fiind ţinuţi în apropierea graniţei sovietice pentru orice eventualitate.
Procesul Maniu nu a fost decât preludiul martiriului membrilor Partidului Naţional Ţărănesc. Până în anul 1952 întregul partid, până la ultimul membru (282.000 de persoane) va ajunge în lagărele şi închisorile din gulagul românesc. Aproape fără excepţie membrii partidului vor rămâne în detenţie până în 1964, anul graţierii generale. Între timp, două treimi (190.000) pieriseră. (70) Învinuirile asupra lor curgeau cu nemiluita. De altfel, soarta lor va fi împărtăşită de nenumăraţi cetăţeni prinşi sub acelaşi tăvălug. Inclusiv numeroşi comunişti, precum cei din procesul Pătrăşcanu, printre care s-a aflat şi H. Zilber, care descria astfel metodele de anchetă permanent perfecţionate: „Am cerut hârtie, toc şi cerneală. Am organizat un complot complet, cu arme trimise de americani cu ajutorul lui Tito şi depozitate la ambasadele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, cu întruniri conspirative (…), cu încercarea de a otrăvi membrii Biroului politic cu apă grea furnizată de americani, cu răspândirea ciumei în cartierele muncitoreşti şi epizootii la sate cu microbi furnizaţi de Intelligence Service, cu organizarea unei lovituri de stat ajutaţi de divizii blindate iugoslave care urmau să ocupe Timişoara şi Sibiul, cu executarea conducătorilor de partid şi de stat. În schimbul ajutorului iugoslav dăruisem Banatul lui Tito. Era o combinaţie de crime după modelul celor (despre) care citisem că (se) proiectaseră la Moscova în 1937, la Budapesta şi Sofia în 1949.” (71) Ne putem imagina aşadar ce au fost puşi şi foştii naţional-ţărănişti să recunoască în acea epocă de o desăvârşită demenţă şi paranoia.
Dar rezistenţa anticomunistă a continuat. Numeroşi naţional-ţărănişti, iniţiaţi prin Cercul Militar Profesional al partidului, vor lupta cu arma în mână contra bolşevizării ţării. De trei ori s-a încercat eliberarea prin forţă a marilor personalităţi închise la Galaţi, dar de fiecare dată comuniştii vor prinde de veste. După înfiinţarea în 1950 a închisorii politice de la Sighet, fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc vor fi transferaţi acolo, tot la graniţa sovietică, împreună cu toţi marii oameni de stat şi de cultură ai României democrate. Amintindu-şi în 1990 de Maniu, fostul director al închisorii din Sighet, Ciolpan, revedea momentul sosirii sale: „A sosit cu o gardă, într-o maşină mică, legat la ochi.” Totodată, îl caracteriza astfel: „Un om deştept, demn; se plângea mereu de frig. Suferea de diabet şi de prostată. O dată i-am dat o pernă electrică… Era foarte bolnav…” Dar chiar şi aflat în închisoare, Maniu a continuat să fie anchetat: „La un moment dat, Maniu a protestat că nu erau adevărate nişte fapte ce i se puneau în socoteală lui. Pe altele le-a recunoscut, vorbind curgător şi frumos.” (72) Iar Nicolae Carandino, care un timp a stat în aceeaşi celulă cu el, relata: „Iuliu Maniu suscita în închisoare acelaşi climat de nobleţe morală în care toată viaţa se complăcuse. Nicio slăbiciune la acest bătrân, care prefera să moară în închisoare decât să fie un preşedinte de Consiliu care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie… Nimeni, nici chiar defăimătorii şi călăii lui cei mai îndârjiţi, nu s-au gândit în acest răstimp să-l înjosească, să-l degradeze prin mai mult sau mai puţin îmbietoare oferte, să-l abată sau să-l corupă. Au încercat-o cu toţi ceilalţi. Se ştia că Iuliu Maniu putea fi uşor ucis, dar în niciun fel întinat. A fost acest omagiu involuntar al torţionarilor poate cel mai indiscutabil din câte primise în timpul glorioasei sale vieţi.” (73)
Tot în închisoarea din Sighet se mai aflau următorii conducători şi membri marcanţi ai P.N.Ţ.: Mihalache, Sever Bocu (mort acolo în 1951), Ioan Pelivan (mort în 1954), Virgil Potârcă (mort în 1954), Gheorghe Taşcă (mort în 1951), Carandino, Emil Haţieganu, Ion Hudiţă, Aurel Leucuţia, Ion Lugoşianu, Mihail Popovici, Ion Răducanu, Pantelimon Halippa, Ilie Lazăr, Radu Niculescu-Buzeşti, Teofil Sauciuc-Săveanu etc.
Iuliu Maniu a murit la închisoarea din Sighet, în celula numărul 36, la 5 februarie 1953 (cu o lună înaintea lui Stalin), la vârsta de 80 de ani. Trupul i-a fost târât de gardianul de serviciu într-un sac pe scări şi aruncat în groapa comună a închisorii. Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii. A murit, foarte probabil asasinat, la închisoarea din Râmnicu Sărat în 5 februarie 1963, la exact 10 ani după Maniu, având vârsta de 81 de ani. Penescu, Coposu, Carandino şi alţii au fost eliberaţi cu prilejul graţierii din 1964 (după aproape 18 ani de detenţie), unii putând să emigreze în Occident (Penescu). Ceilalţi au încercat să continue activitatea partidului în cea mai strictă clandestinitate, pentru a putea odată aduce la îndeplinire dorinţa testamentară a lui Iuliu Maniu. Afiliat încă din 2 februarie 1987 la Internaţionala Creştin-Democrată, Partidul Naţional Ţărănesc a reintrat în viaţa politică a României (cu noua sa titulatură „Creştin-Democrat”) în momentul victoriei Revoluţiei anticomuniste din 16-22 decembrie 1989. El şi-a reluat locul pe scena politică a României democrate, aşa cum doriseră marele său creator şi prietenii lui din cumplitele momente de luptă ale îndepărtaţilor ani 1946-1947.
Note:
1 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 241.
2 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 373-374.
3 Dreptatea, nr. 261 din 19 ianuarie 1947.
4 Ibidem, nr. 268 din 29-30 ianuarie 1947.
5 Ibidem, nr. 266 din 26 ianuarie 1947.
6 Mihai Fătu, op. cit., p. 386.
7 Ibidem, p. 383.
8 Ibidem, p. 385.
9 Ibidem, p. 384.
10 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 325-326.
11 Dreptatea, nr. 278 din 9 februarie 1947.
12 Ibidem, nr. 279 din 11 februarie 1947.
13 Ibidem.
14 Ibidem, nr. 281 din 13 februarie 1947.
15 Ibidem.
16 Mihai Fătu, op. cit., p. 387-388.
17 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 244.
18 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 254.
19 Mihai Fătu, op. cit., p. 382.
20 Nicolae Baciu, op. cit., p. 254-255.
21 Mihai Fătu, op. cit., p. 382.
22 Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 309-310.
23 Constantin Olteanu, 1947. Un an de transformări revoluţionare în România, Bucureşti, 1972, p. 156-157.
24 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 366.
25 Dreptatea, nr. 328 din 18 aprilie 1947.
26 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 248.
27 Dreptatea, nr. 355 din 22 mai 1947.
28 Ibidem, nr. 370 din 11 iunie 1947.
29 Ibidem, nr. 379 din 21 iunie 1947.
30 Ibidem, nr. 400 din 16-17 iulie 1947.
31 Nicolae Penescu, La Romanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, p. 192.
32 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, p. 98-99.
33 Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 216-217.
34 Nicolae Baciu, op. cit., p. 250.
35 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 359.
36 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 300.
37 Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 359.
38 Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Bucureşti, p. 83.
39 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 252.
40 Nicoleta Franck, op. cit., p. 323.
41 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie, p. 396.
42 Victor Frunză, op. cit., p. 302.
43 Nicoleta Franck, op. cit., p. 315.
44 Constantin Olteanu, op. cit., p. 159.
45 Nicoleta Franck, op. cit., p. 330.
46 Victor Frunză, op. cit., p. 303.
47 Nicoleta Franck, op. cit., p. 331.
48 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România, Bucureşti, 1988, p. 592.
49 Nicolae Penescu, op. cit., p. 196.
50 Corneliu Coposu, op. cit., p. 84-85.
51 Nicolae Penescu, op. cit., p. 196.
52 Corneliu Coposu, op. cit., p. 90-91.
53 Nicolae Baciu, op. cit., p. 250.
54 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Bucureşti, 1992, p. 100.
55 Constantin Olteanu, op. cit., p. 159-160.
56 Nicoleta Franck, op. cit., p. 338.
57 Procesul conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc, Bucureşti, p. 13-14.
58 Ibidem, p. 65.
59 Ibidem, p. 77.
60 Ibidem, p. 76.
61 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 123.
62 Dreptatea, nr. 30 din 10 martie 1990; citatele sunt din România liberă din 4 şi 7 noiembrie 1947.
63 Nicoleta Franck, op. cit., p. 336-337.
64 Procesul conducătorilor…, p. 189, 190 şi 192.
65 Ibidem, p. 194.
66 Nicoleta Franck, op. cit., p. 342-343.
67 Procesul conducătorilor…, p. 372.
68 Ibidem.
69 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România, p. 590.
70 Corneliu Coposu, op. cit., p. 95.
71 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 90.
72 Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 27.
73 Ibidem, p. 45.

ANEXA A

SCRISOARE A LUI IULIU MANIU CĂTRE CORNEL BIANU (1945 SAU 1946)

Lumea a ajuns să dispereze. Pe lângă obligaţiunile pe care ni le impune interpretarea unilaterală a armistiţiului făcută de ruşi, armata rusească din România continuă devastările fără niciun sens şi o politică care va avea de rezultat înfometarea ţării.
Am pus la dispoziţia trupelor sovietice toate mijloacele de transport: 22.000 vagoane şi 252 locomotive grele ne-au fost luate şi nu au fost restituite până astăzi. Vasele fluviale ne-au fost luate în folosinţă de ruşi. Am predat sub titlu de trofeu materialele de război germane şi maghiare, fiind chiar obligaţi să le reparăm pe cele degradate. Peste 10.000 de autovehicule au fost „luate” de ruşi fără niciun titlu. Înaltul Comandament Sovietic, aplicând art. 18 din armistiţiu, a considerat bunuri inamice şi a preluat firme şi inventare particulare a căror valoare depăşeşte 30.000.000.000 lei. În executarea obligaţiei de a asigura funcţionarea industriei şi a depozitelor la dispoziţia trupelor sovietice am efectuat livrări de materiale şi servicii, respectând întrutotul obligaţiunile impuse. Pentru subzistenţa armatei am livrat până la 1 iunie cantităţi care depăşeau obligaţiunile impuse şi care se cifrează la aproape 40.000 vagoane alimente. În plus, s-au livrat peste 4.000 vagoane alimente trupelor ruseşti care s-au întors de pe front, aceasta pe deasupra livrărilor ce trebuiau efectuate pe baza planului general. În ce priveşte despăgubirile de război, în baza convenţiei de la 16 ianuarie 1945 am satisfăcut întrutotul obligaţiunile, livrând peste cantităţile contractate produse petrolifere în valoare de 7.000.000 dolari, material lemnos în valoare de 200.000 dolari. Am restituit în bună parte toate bunurile ridicate din U.R.S.S. în aplicarea art. 12 din armistiţiu. Ni s-au pretins însă toate bunurile, indiferent dacă ele există sau nu sau dacă erau consumabile. Ni s-au cerut şi produse industrializate, dacă provenienţa lor era de pe teritoriul rus. Valoarea restituirilor făcute până acum depăşeşte 237 miliarde. În afară de livrările şi restituirile pe care le-am făcut conform armistiţiului, o serie de bunuri a căror evaluare depăşeşte 500 miliarde au fost ridicate de armata rusă şi scoase în afară.
Cu toată starea disperată din punct de vedere zootehnic în care se găseşte ţara noastră, ne-au fost luate de către armata sovietică 580.000 capete de vite, care întrec cu mult mai mult de 1/2 totalul vitelor ridicate de România, nu numai din Transnistria, dar şi din Bucovina şi Basarabia în perioada 1941-1944.
Efortul financiar făcut de România pentru executarea Convenţiei de armistiţiu din septembrie 1944 şi până la 1 iulie 1945 se cifrează la 433,5 miliarde lei, în această sumă fiind cuprinse numai 1/2 din cheltuieli, deoarece s-a ţinut seama în calcularea sumelor numai de actele definitiv lichidate în contabilitatea statului.
Făcând un tablou comparativ, repartizat la bugetul statului, rezultă că întreţinerea statului şi a armatei pe această perioadă de timp se cifrează numai la 423 miliarde, prin urmare mai puţin decât cheltuielile armistiţiului.
România este obligată, în afară de Convenţia de armistiţiu, să asigure şi întreţinerea, îmbrăcămintea şi transportul prizonierilor sovietici eliberaţi din Germania şi Ungaria în trecere peste România. Am spicuit câteva date în ceea ce priveşte executarea condiţiunilor şi angajamentelor contractate de România. În ceea ce priveşte executarea condiţiunilor şi angajamentelor contractate de Rusia Sovietică, acestea lasă foarte mult de dorit. Menţionăm între altele că, cu toate stipulaţiile exprese ale tratatului de armistiţiu, Ardealul a fost luat de sub administraţia românească şi pus sub administraţie rusească până la constituirea guvernului Groza. Armata sovietică a intervenit în multe cazuri în controversele politice, susţinând partidul comunist. În momentul de faţă sunt cantonaţi peste 1.000.000 soldaţi sovietici în diferite zone ale ţării cu intenţia de a-şi prelungi acest cantonament fără un termen stabilit, iar însăşi prezenţa acestor trupe masive în ţara noastră face imposibilă desfăşurarea normală a vieţii economice şi politice.
În conformitate cu hotărârile Aliaţilor, actualul guvern nu este recunoscut, totuşi el continuă să fie menţinut şi întărit de către ruşi prin acte publice destinate a-i garanta prelungirea existenţei.
(Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 274-276.)

ANEXA B

ACORDUL CELOR TREI MARI PARTIDE DIN OPOZIŢIE PENTRU APĂRAREA LIBERTĂŢILOR DEMOCRATICE (21 OCTOMBRIE 1946)

Partidele Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal şi Social Democrat Independent, care reprezintă covârşitoarea majoritate a ţării şi care în anul 1944 au constituit temeiul politic al actului de la 23 august, alcătuiesc astăzi opoziţia naţională.
Partidele Naţional Liberal, Social Democrat Independent şi Naţional Ţărănesc constată astăzi cu revoltă şi îngrijorare că guvernul prezidat de d. dr. Petru Groza, care a fost aşezat în fruntea ţării împotriva voinţei poporului român, nu şi-a îndeplinit niciuna din obligaţiunile luate solemn faţă de ţară şi faţă de marii noştri aliaţi.
Rămas la cârma ţării prin sfidarea voinţei şi simţămintelor obşteşti, guvernul Groza a instituit un regim de adevărată tiranie, sugrumând toate libertăţile publice şi pregătind astfel, într-o atmosferă de corupţie şi teroare, alegeri întemeiate pe o lege electorală anume elaborată pentru acoperirea ilegalităţilor şi pentru înlesnirea abuzurilor pe toată scara operaţiunilor electorale. De la cea dintâi aplicare a acestei legi el şi-a arătat voinţa de falsificare a verdictului popular, întocmind în aşa fel listele de alegători, încât milioane de cetăţeni îndreptăţiţi la vot au fost îndepărtaţi de pe aceste liste, viciindu-se de la început alegerile generale, atât de mult întârziate.
Partidele Social Democrat Independent, Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal constată că prin zădărnicirea dreptului de întrunire şi manifestare, printr-o cenzură abuzivă care desfiinţează în fapt libertatea scrisului – prin persecuţii, bătăi, înscenări de comploturi, violenţă, teroare, răniri grave şi asasinate îndreptate împotriva fruntaşilor opoziţiei naţionale, guvernul se menţine la cârmă sprijinit pe cele mai sângeroase măsuri dictatoriale.
În faţa acestei situaţiuni, care pune în primejdie atât viitorul democraţiei româneşti, cât şi însuşi viitorul statului nostru, partidele opoziţiei naţionale, a căror acţiune a fost hotărâtoare pentru salvarea patriei la 23 august 1944, socotesc de a lor datorie să-şi sincronizeze toate eforturile pentru apărarea drepturilor ţării pe temeiul acordului şi convenţiunilor internaţionale care se referă la România.
Aceste partide vor acţiona în comun pentru împiedicarea abuzurilor electorale şi a furtului la urne pe care guvernul le pregăteşte pentru alegerile care vin. Considerăm că mai presus de deosebirile ideologice domină ideea de libertate a ţării şi a cetăţenilor ei, care idee ne este comună tuturor şi pe care toţi înţelegem să o apărăm cu egală hotărâre.
În lupta pentru salvarea drepturilor omului şi a libertăţilor publice şi pentru efectuarea unor alegeri libere şi cinstite, partidele noastre se obligă să afirme hotărât voinţa de a apăra în comun libertatea de exprimare a votului obştesc şi de a răsturna un regim care surpă instituţiunile fundamentale ale ţării.
(Dreptatea, nr. 212 din 23 octombrie 1946)

ANEXA C

REZOLUŢIA COMITETULUI CENTRAL EXECUTIV AL PARTIDULUI NAŢIONAL ŢĂRĂNESC (29 NOIEMBRIE 1946)

Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, întrunit sâmbătă 29 noiembrie orele 16 în şedinţă extraordinară, a votat următoarea
Rezoluţiune
Comitetul Central al Partidului Naţional Ţărănesc, din care fac parte parlamentarii, s-a întrunit azi, 29 noiembrie 1946 în şedinţă extraordinară pentru a hotărî asupra atitudinii partidului faţă de alegerile de la 19 noiembrie şi de Parlamentul care a rezultat din ele. S-a ascultat expunerea d-lui preşedinte.
Comitetul Central aduce omagiul său naţiunii române, care a înţeles că în aceste alegeri sunt puse în cumpănă interesele de viaţă ale neamului. Înainte de alegeri ea a suferit teroarea dezlănţuită de partidul comunist şi de aparatul de stat, care a fost astfel încadrat, încât să fie totdeauna la dispoziţia acestui partid.
Guvernul s-a reorganizat la 7 ianuarie 1946 în sensul rezoluţiunilor Conferinţei de la Moscova a celor trei mari puteri aliate. Atât prin declaraţiunea din 8 ianuarie, cât şi prin angajamentele formale şi precise luate de către primul ministru în numele său, guvernul s-a legat faţă de aliaţi şi faţă de ţară să restabilească libertăţile cetăţeneşti cele mai elementare, adică dreptul de a se manifesta în adunări sau prin presă, de a se bucura de siguranţa persoanei şi a averii, de protecţia legii, de a fi ferit de abuzuri şi arbitrar. Îndeosebi s-a menţionat libertatea acţiunii politice pentru partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal.
În aceste condiţiuni, Partidul Naţional Ţărănesc a consimţit să-şi trimită în acest guvern reprezentantul său. Guvernul n-a înţeles să execute aceste angajamente. A limitat numărul ziarelor permise Partidului Naţional Ţărănesc la două oficioase, Dreptatea la Bucureşti şi Patria la Cluj, şi la două reviste săptămânale destinate satelor. Puţin timp după apariţie, Patria a fost însă împiedicată să mai fie tipărită.
Cenzura a interzis Dreptăţii să atace problemele cele mai grave sau să denunţe numeroasele cazuri de teroare săvârşite peste tot în ţară contra noastră. Curând după intrarea în vigoare a acordului de la Moscova, adunările partidului nostru n-au mai fost posibile. Casele de sfat au fost atacate şi devastate, au căzut asasinaţi numeroşi fruntaşi. Chiar şedinţele congreselor noastre au fost împiedicate cu violenţă şi participanţii atacaţi de bande înarmate. Din nou s-au comis asasinate.
În acelaşi timp, mulţi membri ai partidului au fost percheziţionaţi, arestaţi, li s-au înscenat procese, au fost eliminaţi din funcţiunile sau serviciile ce aveau, fără altă vină decât aceea de a gândi altfel decât regimul de la cârma ţării. Sute de mii de intelectuali şi muncitori şi-au pierdut pâinea zilnică. Armata şi funcţionarii de toate categoriile au fost cu deosebire loviţi.
Sub pretext că se reduc cadrele ofiţereşti au fost îndepărtaţi din oştire cei mai de frunte ofiţeri. Guvernul se obligase să facă alegeri libere şi nestingherite până cel târziu în luna mai. Legea electorală a fost publicată abia la 15 iulie şi alegerile s-au fixat la 19 noiembrie pentru ca în acest timp partidul comunist să poată fi stăpân pe armată, pe administraţia de stat, pe magistratură şi chiar pe biserică.
Legea electorală a fost astfel întocmită, încât ea permitea falsificarea totală a alegerilor. Graţie acestei legi, milioane de cetăţeni n-au fost înscrişi în registrele electorale, iar după ce unii au fost totuşi înscrişi, comitetele comuniste care supravegheau întocmirea listelor au şters aproape jumătate dintre ei. Aceasta nu a fost deajuns şi de aceea cărţile de alegător n-au fost împărţite decât în minimă parte celor rămaşi pe liste. Certificatele nedistribuite titularilor au fost date la agenţii comunişti, care au votat cu ele şi de câte zece ori fiecare.
Niciunul din aceste mijloace n-a părut guvernului că-i asigură succesul. Din această cauză s-a dezlănţuit o nouă teroare în ajunul de alegeri. Mulţi din candidaţii şi delegaţii noştri au fost arestaţi şi schingiuiţi. Cei mai mulţi n-au putut ajunge la secţiile de votare. Unii care au scăpat de urgie au fost împiedicaţi să intre în secţiile de votare, pentru ca urnele să poată fi umplute cu buletine pe care să ştampileze „Votat” pe lista guvernului.
S-a văzut că nici acest fals nu era suficient pentru a garanta izbânda guvernului. S-a făcut numărătoarea voturilor după ce delegaţii partidelor de opoziţie care putuseră pătrunde în sălile de vot au fost îndepărtaţi cu forţa sau au fost ţinuţi la distanţă mare de masa preşedintelui secţiei de votare, iar numeroşii delegaţi ai guvernului, militari şi elemente de şoc comuniste, au fost aşezate între preşedinte şi reprezentanţii opoziţiei, de aşa fel încât aceştia să nu poată vedea ce citeşte preşedintele. Buletinele au fost imediat arse.
Nici aşa rezultatele nu au părut suficiente. S-a mers direct la fals în acte publice de către preşedinţii secţiilor de votare, în complicitate cu prefecţii şi şefii cluburilor B.P.D. Falsificarea grosolană şi totală a alegerilor a fost înlesnită de împrejurarea că preşedinţii de secţii de votare au fost numiţi în cea mai mare parte dintre şefii de cabinet, secretarii, responsabilii comunişti şi ofiţerii P.C.R.-işti. Preşedinţii birourilor electorale judeţene, ai secţiilor de votare, prefecţii, toţi instigatorii şi complicii la falsurile, asasinatele şi violenţele comise vor fi daţi în judecată pe tot cuprinsul ţării.
În numeroase cazuri, Ministerul de interne a schimbat încă o dată şi rezultatele astfel ticluite pe judeţe. Această imensă fraudare a voinţei naţiunii a provocat însă reacţiuni în mai toate judeţele. Alegătorii ţărani au cerut să vadă urnele înainte de votare şi să se citească cinstit buletinele. Armata, compusă adesea din agenţii comunişti îmbrăcaţi în uniformă, comandată uneori tot de agenţi comunişti, a tras în mulţime. Au căzut morţi şi răniţi. Satele au plecat de la vot. Totuşi, s-au proclamat rezultatele ca şi când sătenii ar fi votat cu toţii lista guvernamentală.
Ţărănimea a votat aproape în unanimitate cu Partidul Naţional Ţărănesc. Ţărănimea s-a apărat în aceste alegeri aşa cum a făcut în tot timpul frământatei vieţi a acestui popor, ori de câte ori existenţa neamului a fost în primejdie. Ea n-a dat înapoi nici în faţa rafalelor de mitralieră ce se trăgeau în ea sau a grenadelor ce se aruncau asupră-i. Urgia s-a abătut şi după alegeri peste ea, încât ca în vremuri de demult fruntaşii ei stau ascunşi în păduri sau fugiţi în oraşe. Cine a crezut că poate prin violenţă sau ademenire să înspăimânte sau să înşele pe aceşti ţărani români, legaţi de brazda lor şi credincioşi lui Dumnezeu, să privească la curajul, inteligenţa şi prudenţa lor în războiul civil organizat de guvern în ziua de alegeri.
Instinctul de conservare al naţiei s-a arătat deopotrivă de puternic şi la alte categorii de cetăţeni. Partidul comunist a crezut că, scoţând cu sila pe muncitori la manifestaţii, aceştia sunt comunişti. Majoritatea muncitorimii de la calea ferată şi de la marile întreprinderi a votat Partidul Naţional Ţărănesc. Ea şi-a manifestat astfel voinţa de a nu cădea în sclavie şi încrederea ei că Partidul Naţional Ţărănesc îi apără mai bine interesele.
Armata, care a suferit cel mai susţinut atac al partidului comunist prin organul politic al aşa-zisei E.C.P. (Educaţie, cultură, propagandă), a dat voturile Partidului Naţional Ţărănesc în foarte mare măsură. Femeia română, ca în tot trecutul acestui neam, a fost în rândul întâi al luptei, îndemnând pe bărbaţi şi dând ea pildă de curaj şi conştiinţă românească. Tineretul, pe care partidul comunist a încercat de prisos să-l ademenească, s-a aruncat în luptă cu voinţă şi spirit de sacrificiu, dovedite de numeroasele victime pe care el le-a dat.
Chiar funcţionarii de stat au rezistat ameninţărilor şi presiunilor. Intelectualii, micii meseriaşi şi comercianţii au votat în mare număr partidul nostru. Partidul Naţional Ţărănesc, simţind marea răspundere ce apasă asupra lui, aduce omagiul său de recunoştinţă tuturor acelor categorii sociale care au văzut în el exponentul adevărat al naţiunii române. De aceea, el n-a precupeţit nici sacrificiul personal chiar al celor din primele posturi şi nici n-a pierdut o clipă fără de folos pentru ţară.
Biroul partidului şi secretariatul general au făcut tot ce era necesar şi posibil pentru demascarea metodelor nedemocratice şi antinaţionale ale guvernului în faţa opiniei publice din străinătate şi pentru informarea guvernelor aliate despre neexecutarea voită a acordului de la Moscova. Guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite, faţă de care guvernul român îşi luase angajamente speciale şi formale prin mijlocirea primului său ministru, au înfăţişat în notele din 27 mai, 14 iunie, 20 octombrie şi 15 noiembrie carenţa în care se găsea guvernul român din cauza neîndeplinirii acestor obligaţiuni.
Guvernul Groza nu numai că a arătat indiferenţă acestor demersuri, dar a şi reproşat celor două mari puteri în termeni inadmisibili amestecul lor în treburile dinăuntru ale României. Prin notele din 15 noiembrie cele două guverne aliate resping cu drept cuvânt învinuirile. România a devenit obiectul de atenţiune al opiniei publice mondiale, care a văzut în ţara noastră un factor de mare importanţă pentru pacea Europei. Această opinie publică este azi foarte bine informată şi ea a primit cu mare interes apelul adresat democraţiilor lumii în numele partidelor Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal şi Social Democrat Independent.
Imensitatea falsificării alegerilor din România a indignat lumea civilizată. Dispreţul regimului comunist de aci faţă de principiile mari şi sfinte care stau la temelia Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ultrajul adus naţiunii române prin furtul generalizat şi organizat după alegeri drept pedeapsă pentru votul dat contra regimului, sunt în preocuparea presei mondiale şi a cancelariilor responsabile de soarta lumii. Această indignare nu este întrecută decât de admiraţia ţărilor civilizate pentru strălucita dovadă de rezistenţă naţională şi conştiinţă cetăţenească dată de poporul român.
Ţara noastră poate fi judecată ca fiind în drept să stea alături de adevăratele democraţii europene prin minunatul examen pe care poporul român l-a dat în aceste alegeri, opunându-se cu o vigoare admirabilă tendinţelor antinaţionale şi nedemocratice ale guvernului. Naţiunea a spălat astfel ruşinea pe care a putut s-o arunce asupra ei guvernul, care a nesocotit angajamentele solemne luate faţă de cele trei mari puteri şi de lumea civilizată. A doua zi după victorie, Partidul Naţional Ţărănesc trebuie să fie la înălţimea la care s-a ridicat naţiunea – şi cu deosebire ţărănimea -, care i-a dat toată încrederea sa.
Naţiunea respinge acest Parlament, pe care ea nu l-a ales şi care deci nu poate reprezenta voinţa ei. Ieşit din fals şi violenţă, el nu există nici pentru Ţara Românească, nici pentru străinătate. Ca şi Divanul ales de caimacamul Vogoride, acest Parlament trebuie înlăturat, fiindcă el primejduieşte liniştea şi cele mai de căpetenie interese ale neamului.
În urma celor mai sus expuse, Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc:
1. Aduce cel mai sincer omagiu cetăţenilor români care, ridicându-se peste toate ademenirile şi ameninţările, prin votul lor conştient au salvat onoarea ţării.
2. Aduce omagiul său special ţăranilor, muncitorilor şi femeilor române, care au format în rândul dintâi numeroasa ceată luptătoare pentru drepturile poporului român şi pentru libertatea ţării noastre.
3. Protestează cu supremă energie în contra persecuţiunilor, violentării şi a teroarei dezlănţuite de organele guvernului pentru intimidarea obştei româneşti.
4. Protestează în contra furtului şi a falsificării voturilor, în contra întocmirii voit false a listelor electorale şi în special contra falsurilor în acte publice săvârşite pentru înfăţişarea falsă a voinţei populare.
5. Declară alegerea efectuată la 19 noiembrie de nulă şi neavenită.
Protestează contra modului cum, în urma acestor alegeri absolut ilegale, s-au declarat deputaţi aleşi o mulţime de persoane care n-au nimic comun cu voinţa naţiunii şi au fost impuşi de guvernul dictatorial care stăpâneşte astăzi ţara.
Dacă totuşi, prin imposibil, acest produs al fraudei şi teroarei s-ar deschide şi ar funcţiona cu titlul de Parlament, aleşii Partidului Naţional Ţărănesc nu vor participa la lucrările sale.
6. Aceste alegeri au demonstrat că guvernul Groza nu este un guvern de voinţă naţională şi în consecinţă el trebuie imediat înlăturat, respectându-se astfel voinţa ţării.
7. Cere imediata anulare a acestor alegeri şi convocarea urgentă a corpului electoral pentru noi alegeri, conduse de un guvern care să corespundă voinţei naţionale aşa cum a fost exprimată la 19 noiembrie, dar a fost întunecată şi falsificată prin criminala procedare a guvernului şi a adepţilor săi.
8. Protestează în contra urgiei şi persecuţiunilor năpustite asupra cetăţenilor din cauză că, cu toată forţarea revoltătoare a guvernului, ei nu au părăsit calea virtuţilor cetăţeneşti.
Cere să înceteze această prigoană de răzbunare prin care mai urmăreşte şi smulgerea prin violenţă a unor declaraţii cu care guvernul încearcă să acopere falsificarea alegerilor.
9. Se închină în faţa victimelor acestei lupte naţionale, care şi-au dat viaţa cu atâta eroism în lupta pentru libertate.
10. Mulţumeşte partidelor Naţional Liberal şi Social Democrat Independent pentru colaborarea lor loială la victoria electorală realizată.
11. Mulţumeşte ziariştilor care cu atâta talent şi devotament au apărat prin presă marea cauză a noastră şi a ţării.
12. Îşi arată gratitudinea faţă de Naţiunile Unite, care cu bune intenţiuni au ordonat guvernului să facă alegeri libere şi nemăsluite, dar pe care guvernul le-a falsificat în mod complet.
Roagă Naţiunile Unite ca să dăruiască şi pentru viitor buna lor voinţă pentru a se stăpâni înrâurirea cu un regim democratic şi în scopul acesta să tragă deîndată consecinţele fireşti faţă de guvernul actual în ceea ce priveşte revoltătoarea sfidare de care s-a făcut vinovat faţă de naţiunea română şi de opinia mondială.
13. Exprimă mulţumirile şi recunoştinţa sa faţă de conducerea partidului, care cu prevedere şi devotament a îngrijit ducerea luptei pentru salvarea ţării, cu rezultatul victorios îndeobşte cunoscut.
14. Convoacă o şedinţă ordinară a Comitetului Central Executiv la o dată şi cu o ordine de zi pe care le va stabili Delegaţia Permanentă.
Hotărăşte continuarea luptei pentru întronarea unui regim constituţional şi democratic şi pentru apărarea comorilor sufleteşti şi naţionale ale poporului român.
(Dreptatea, nr. 246 din 5 decembrie 1946)

ANEXA D

MANIFESTUL INTITULAT „CĂTRE NAŢIUNE” AL LUI IULIU MANIU (17 DECEMBRIE 1946)

Ţara noastră este bântuită astăzi de cea mai grea urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. Arse sunt câmpiile, arse sunt sufletele noastre, arse năzuinţele noastre spre libertate şi lumină. Teroarea, minciuna şi falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea şi mândria noastră naţională sunt îngenuncheate.
Guvernul a convocat corpul electoral pentru 19 noiembrie 1946. Aţi văzut cu toţii aceste alegeri. Aţi văzut cum s-au răscolit din arsenalul întunericului toate mijloacele pentru îngenuncherea voinţei naţionale, pentru batjocorirea alegerilor, pentru săvârşirea furtului şi pentru fabricarea neruşinată a credinţelor voastre.
Acuzăm acest guvern al teroarei şi dictaturii că a călcat în picioare legile ţării, libertăţile neamului românesc, drepturile individuale şi colective ale poporului.
Îl acuzăm că a refuzat să înscrie în listele electorale pe cei ce aveau dreptul legal de a fi alegători, că a refuzat să împartă cărţile de alegător celor ce erau înscrişi.
Îl acuzăm că a terorizat cu bande de bătăuşi populaţia, care se împotrivea dictaturii guvernamentale.
Îl acuzăm că a lăsat să fie asasinaţi atâţia şi atâţia nevinovaţi, fără a urmări pe făptuitorii bine cunoscuţi ai fărădelegilor.
Îl acuzăm că a întocmit secţiunile de votare în aşa fel ca alegătorii să nu poată ajunge la locul de votare.
Îl acuzăm că a călcat în picioare propria lui lege electorală, pe care a întocmit-o fără asentimentul partidelor democratice, asentiment impus prin acordul de la Moscova. Această lege electorală, cu tot caracterul ei reacţionar, s-a dovedit insuficientă faţă de lipsa de popularitate a guvernului.
Au fost îndepărtaţi bărbaţii noştri de încredere, ca să se opereze fără control.
Au fost introduse în urne buletine pregătite înainte de începerea votării, au fost date cărţi de alegător în alb sau unor persoane neîndreptăţite pentru a vota în repetate rânduri. S-a despuiat scrutinul fără asistenţă legală, rezultatul votării a fost fabricat, procesele verbale au fost schimbate, iar rezultatele odată măsluite au fost din nou rectificate.
Acuzăm guvernul că s-a făcut vinovat de crima de falsificare a voinţei naţionale.
Îl acuzăm că prin politica lui nefastă a provocat, pe lângă umilirea cetăţenilor, haosul economic şi înfometarea maselor populare.
Dar conştiinţa naţională a vibrat puternic, din colibă până la Palat.
(Dreptatea, nr. 257 din 18 decembrie 1946)